Teribila Zizi față cu criticii de teatru

Zizi și formula ei de viață, de Sidonia Drăgușanu, Teatrul Nottara – cronică publicată în revista Teatrul, semnată Al. Popovici

Sunt unii scriitori care au darul caracteristic de a obţine acea „captatio benevolentiae”, pe care Cicero o socotea atât de necesară oricărui orator. Sidonia Drăguşanu este unul din aceşti talentaţi scriitori. Ea ştie să câştige imediat atenţia spectatorilor, să-i cucerească printr-un subiect de actualitate — aproape decupat dintr-o „cronică” jurnalistică —, prin probleme personale, directe, şi prin ţesătura dramatică îmbogăţită cu imagini multicolore, dând chiar şi accentelor de melodramă dreptul să-şi spună răspicat cuvântul.

Zizi e o tânără (problemele universului sufletesc feminin fiind aria principală a preocupărilor autoarei) la un pas de prăbuşirea morală. Victimă a unor influenţe nocive, Zizi ajunge un soi de „fată teribilă”, nepăsătoare, uşor cinică, nu atât imorală, cât lipsită de criteriile moralei. Naraţiunea dramatică e simplă, uşor de urmărit, cu vădit caracter moralizator. Sub influenţa colectivului, şi mai ales a unui tânăr îndrăgostit, ajutată tocmai şi de… stupiditatea agresivă a unor carac­tere negative, Zizi devine ceea ce de fapt era dintotdeauna  o fată bună.

Sidonia Drăguşanu are o replică vie, spumoasă, presărată cu accente umo­ristice, o intuiţie dramatică certă, declanşînd efecte lirice, alternate cu altele dra­matice, neinsistînd asupra nici unuia dintre acestea, deschizîndu-le şi închizîndu-le rapid, ca pe nişte aripi de evantai. Efectul imagistic e plăcut şi piesa, în cea mai mare parte realizată artistic, se urmăreşte de către public cu interes (autoarea a ştiut să voaleze cu o uşoară tentă de mister semipoliţist unele momente ale acţiunii); partea educativă a piesei are adresă directă şi uşor receptibilă.

Autoarea nu a putut ocoli şi unele zone ale convenţionalului, efectele vădit „moralizatoare”. În primul rând, e vorba de caracterul personajului principal, Zizi,, căreia nu i se conferă o „formulă de viaţă” atât de nocivă şi agresivă pe măsura întregii ofensive purtate împotriva ei, şi care e mult mai deşteaptă, mai vioaie, decât prietenele care o „dădăcesc”. Terenul dezbaterilor etice e şi el puţin arid, încât Zizi trebuie să dovedească o răbdare tenace, pentru a putea să-l străbată alături de cele două „coloane” grave, dar sărace în argumente, ale eticii: Verona şi Marga. Mai puţin realizat e şi Radu, îndrăgostitul etern. În sfîrşit, nu putem să nu observăm că, pe alocuri, şi structura dramatică a piesei suferă. Dar publicul se amuză din plin, şi mai ales cine are de învăţat învaţă, fapt ce pledează pentru utilitatea piesei în repertoriu. Aflată la a treia sa lucrare reprezentată, succesul de public obligă autoarea de a găsi modalităţi şi mai ample şi mai complexe de investigaţie dra­matică, de a se depăşi în lucrări mai valoroase, create sub semnul exigenţei.

Sanda Manu este o regizoare care se amuză odată cu piesele pe care le însce­nează, zâmbind odată cu publicul, având predilecţie pentru o mişcare scenică foarte „allegro vivace”, ceea ce convine cu deosebire piesei. Ea s-a ferit de false investigaţii psihologice, nu a melodramatizat excesiv. Textul şi-a păstrat, ba chiar şi-a sporit culoarea, ritmul, făcînd uneori să treacă neobservată convenţionalitatea unor situaţii. Şi în munca cu actorii, Sanda Manu are meritul unor crochiuri desenate sprinten, cu vioiciune, care dau, în ansamblu, o atmosferă plăcută spectacolului. Din păcate, nu a putut totdeauna să evite o anume linie revuistică, mai ales în mişcarea grupu­rilor, după cum „dădăceala” celor două colege de cameră putea fi privită cu mai mult umor. I-am reproşa şi stereotipia unor personaje negativ-comice, încărcate uneori excesiv.

Decorul neutru, semnat de Lidia Radian, nu e rodul unei fantezii prea in­spirate (costumele sunt adesea lipsite de gust). Rodica Sanda Ţuţuianu a interpretat-o pe Zizi: ea îşi afirmă tot mai mult utilitatea în teatru printr-o personalitate scenică ce-şi desenează cu încetul conturul.

Protagonista a susţinut rolul mai ales prin mişcare şi temperament scenic, ,,jucând în forţă”, adesea cu foarte bune rezultate. Am crezut mai puţin în Zizi „cea păcă­toasă”, datorită robusteţei interpretei, şi am fost înclinaţi să-i înţelegem adevăratul caracter, ceea ce a făcut să ni se pară însă şi mai inutilă avalanşa de prelucrări revărsată asupra ei. Tânăra actriţă trebuie să-şi mai sporească însă expresivitatea jocului printr-o ţesătură mai personală, să-şi afle o manieră mai proprie şi mai pregnantă de individualizare a rolului. Restul distribuţiei a fost folosit ca un fun­dal viu pentru tribulaţiile eroinei, ca o substanţă de contrast. Fără aporturi inova­toare, câteva tipuri se memorează — cele realizate de Athena Marcopol, Niculescu- Cadet, Al. Clonaru (minus supralicitarea efectelor comice), Lucian Dinu. Doi actori tineri apar în roluri diferite de diapazonul lor cotidian: Dorin Moga (schiţa unui pictor puţin ambiguu, rezolvată cu fineţe) şi Petru Popa (o reuşită mască de june comic, şi mai ales o bună ştiinţă a rostirii replicii de efect. Atenţie însă, în ce priveşte maniera, la influenţele altor tineri comici!).

„Grupul etic”, jucat de Sanda Băncilă, Lili Nica şi Tony Zaharian, şi-a făcut datoria cu energie, serios, dar cam anost. Prin ceea ce are viu, sincer, direct, tineresc, piesa Sidoniei Drăguşanu şi spectacolul realizat de Sanda Manu prilejuiesc o agreabilă seară de teatru.

Al. Popovici