Un cronicar ipocrit

Cortina se rostogolise și ea în hohote de râs — aproape leşinată! — după ultimul act al farsei în care auto­rul cumulase cele mai insolit-comice situaţii, reuşind să descurce tot ce încurcase nesilit de nimeni, în actele unu şi doi, folosind toate qui-pro-quo-‘urile posibile şi incredibile, replicile cele mai ping-pong — cu un haz ime­diat, mai contagios decât o tuse bine sincopată şi frăţeşte aliată cu un guturai explo­ziv, în rafale.

Ce bine se amuzase, ce franc, fără inhibiţii, croni­carul dramatic X. apologet exclusiv al pieselor de idei, neapărat obscur-filozofice. Şi în câtă armonie, mi-am dat seama, trăieşte cu părinţii săi, cu soţia sa, cu socrii, cu copiii şi nepoţii, toţi prezenţi, în şirul de fotolii. Toţi cu gura în semilună, toţi râzând, plin, cald, plăcut — zgomo­tos, într-un unison de recep­tivitate şi reactivitate, care te face să te gândeşti că exis­tă totuşi pe lumea asta şi fa­milii foarte, foarte unite!

Aşteptam cu nerăbdare să apară cronica, în care spe­ram să găsesc ecourile ace­lei bune dispoziţii, pe care i le dăruise autorul piesei, şi chiar câteva cuvinte de grati­tudine. Îmi ziceam că aşa se cuvine: ai petrecut bine aseară, nu consideri a doua zi că te-ai compromis!

Să vedeţi minune, cronica s-a ivit foarte curând, am dibuit-o anevoie în publica­ţia care o adăpostea, nu sub titlul piesei, fiindcă cu totul alta e moda: dacă piesa se numeşte – de pildă – Flo­rile, zorile – în capul cro­nicii cu literele cele mai falnice şi chipeşe, vom citi: „Un conglomerat al nonsen­surilor”. Fără drept de apel!

Râsul este prin esenţa lui — ne introducea în temă, simpaticul cronicar X — de o sorginte primară, elemen­tară, viscerală. Omul evoluat ştie să-şi reprime acest re­flex, ştie să facă o deliberată meditaţie, ştie să facă trans­ferul acestei supape de un ordin inferior, aproape biologic, într-o meditaţie superi­oară, exhaustivă — la al că­rui capăt, nu poate apărea decât surâsul sceptic sau am­biguu. De altminteri, nimic mai facil, decît de a dezlănţui râsul: purtaţi un costum elegant, alb, şi propuneti-vă să cădeţi într-o mlaştină; aşezaţi-vă, cu un tonaj seri­os, pe un scaun fragil şi vă asigurați succesul unui irezis­tibil gag de comedie. Şi aş putea continua exemplele, dar mă opresc aici!

Autorul aşa-zisei „farse” pe care Teatrul a înscris-o, de curînd, în repertoriul său (mizând pe un succes de pu­blic!!) îşi ia sarcina — dragă Doamne! — de a ne con­vinge — nici mai mult nici mai puţin — că simularea unui sentiment, duce, final­mente, la o trăire autentică: înfăşurarea în propria ta far­să! Dar, autorul se ambi­ţionează să ne demonstreze că procesul poate fi şi… involutiv (sic!).

Să precizăm: nu avem ni­mic împotriva „genului uşor”, sau aşa-ziselor „specta­cole de divertisment”. Poate că ele îşi justifică într-ade­văr, necesitatea. Pe aceste „idei”, autorul, căruia nu i se poate contesta rutina, ţese la două gherghefe” deodată, o foarte şubredă canava, pe care brodează apoi cu migală, după nişte modele prea bine cunoscute, „motivele” ornamentale — parazitare — menite să pro­voace cu tot dinadinsul râsul!

Suntem dispuşi să facem chiar de la început, rabatul cuvenit — cu condiţia însă ca nici bunul nostru simţ co­mun, nici elementarul nos­tru simţ estetic, să nu fie le­zate!

Inepţia plată, non-sensul — oricât am accepta con­venţionalul în teatru! — vulgaritatea agresivă, sunt adevărate atentate la bunul gust al unui public pe ca­re şi dramaturgia noastră, laolaltă cu celelalte arte, se străduieşte să-l educe!

Toate eforturile — eroice, adesea! — ale echipei de actori care au încercat să „învioreze” cu talentul, cu fantezia lor — textul tern, al sus-numitei „farse” şi, deopo­trivă, monotonia acţiunii, s-au concretizat într-o uriaşă plic­tiseală — perfect comunica­bilă între scenă şi sală! Dar nu acea „plictiseală”, nobilă, intelectuală, care se asimilea­ză treptat, treptat, captând zonele noastre de receptivita­te filozofică! O, nu, acel „plictis” care deghizează în inerţie clipa de gestaţie, sau revelaţie, ale celor mai pro­funde sensuri! Aştept acele piese care să ne „plictisească” fertil, creator — care să ne solicite chiar efortiul de a le asculta până la capăt; nu­mai astfel vom putea duce bărbăteşte bătălia deschisă, împotriva superficialităţii, a prostului gust pe care le pro­pagă produsele în serie, aşa- zisele spectacole divertis­ment!

Am citit cronica şi m-a cuprins şi un fel de remuşca­re şi un fel de ruşine, că râsesem atât de bine, la… pie­sa aia, să nu-i mai pomenesc numele! Şi cum mă lăsasem înşelată: cronicarul X. şi cu toată familia lui, vărsaseră la unison, lacrimi de durere, de dezolare, tânjind cu toţii, tot la unison, după o nobilă şi elevată plictiseală!

O săptămână mai tîrziu. mi-am cumpărat bilet, la aceeaşi piesă, jurându-mi să nu zâmbesc, ca să mă reabili­tez în propriii mei ochi — şi eventual şi în ai altora. L-am reîntâlnit pe croni­car, de data aceasta însoţit de nişte rude din provincie. Se scuza faţă de ele:

N-am găsit bilete decât în rândul nouă (de acolo, sigur, inter­preţii nu-l puteau repera) piesa are un enorm şi foarte bine meritat succes! O să vă distraţi, o să râdeţi, cum n-aţi mai râs de mult. E ne­cesar, pentru o lume obosită, obosită, obosită, care are ne­voie, de deconectare, deco­nectare, deconectare”.

Of, of, amărâta de piesă veselă, mi-am zis eu! E ca fata moşului din poveste: ea trebăluieşte, ea ţine casa, ea e curăţică, cuminţică, har­nică şi spornică, dar n-are ochi s-o vadă fata babei!

text de Sidonia Drăguşanu, revista Teatrul, rubrica Antract, anii 60