Într-o gară mică (XVIII)

de Sidonia Drăgușanu

 

(dacă ai ratat primele părți, le găsești aici)

 

 

 

 

— Cum era Mirella?

— Era înaltă, plăpândă, şatenă, era bună, era proastă, era cuminte, dar îi trebuiau bani mulţi… eu nu prea aveam pe atunci, s-a măritat cu un om cu bani…

— Dacă ar fi avut răbdare, ai fi luat-o tu de nevastă, nu?

— Asta nu e o întrebare…

— După Mirella?

— După Mirella a fost o fetiţă care stătea peste drum de mine, care era blondă şi frumoasă, o chema Dudu şi voia să ştie prea multe…

— Adevărat, Petru? Până în inimă îi simt focul din privire şi strânsoarea braţului lui. Și-a apropiat iar obrazul de obrazul meu. Stăm cuminţi, aşa, unul lângă celălalt.

— Dudu, acum mă laşi să te întreb şi eu ceva?

— Da, dar mai aşteaptă puţin ca să-mi treacă buba de la inimă… Adina, Coca, Mirella…

Mai târziu, Petru m-a întrebat dacă îmi este frig, apoi a spus omului de pe capră, să întoarcă sania.

— Spune Petru, ce ai vrut să mă întrebi?

— Vreau să te întreb dacă… dacă tu vrei să fii nevasta mea. A spus asta şi cu glasul şi cu ochii şi cu mâinile.

— Vreau, Petru!

— Vrei să mergem să cumpărăm verighete, Dudule?

— Acum, chiar acum?

— De ce te miri, noi în seara asta ne logodim!

— Petru, dar Ţuluc ce-o să spuie?

— Ţuluc o să se bucure că nu mai ai îndoieli…

— Petru, mi se pare că tu i-ai spus ceva lui Ţuluc?…

— Sigur, Dudule, altminteri curajul meu ar fi fost numai pe jumătate…

— Când ai vorbit cu Ţuluc, Petru?

— De multe ori… dar ultima oară a fost în seara când…

— Ştiu când, când te-a luat Ţuluc la el în birou şi când ai venit pe urmă lângă mine şi mi-ai spus că o să fie bine de noi doi… nu-i aşa că atunci?

— Da, atunci. Am vorbit cu Ţuluc în seara aceea o mulţime de lucruri… Ţuluc m-a întrebat dacă te iubesc mult de tot, dacă m-am gândit serios că tu ai să fii femeia mea pentru o viată întreagă… mi-a vorbit de tine, mi-a spus cum eşti tu, de ce ai tu nevoie, ca să fii fericită, mi-a spus că şi tu mă iubeşti…

— Ţi-a spus numai lucruri adevărate…

— Mergem să cumpărăm verighetele, Dudu?

— Îndată să mergem Petru, Petru, dragostea mea!

M-am ghemuit la pieptul lui.

— Dudule… Dudule, fetița mea!

A întors capul birjarul şi ne-a zâmbit cu complicitate.

La primul nostru sărut, a fost martoră sania, omul de pe capră, un grilaj de fier şi o doamnă cu haină de blană. A fost în sărutul nostru, împlinirea tuturor aşteptărilor mele şi toată primăvara anilor mei.

Ne-a lăsat sania la un bijutier de pe strada Regală.

Din vraful de cutiuţe vătuite, pline cu verigi de aur, ne-am ales pe acelea care ni se potriveau. Petru mi-a pus inelul în deget. Nici o altă ceremonie n-aş fi putut s-o simt cu atâta evlavie, cu atâta emoţie. Nu puteam să-mi iau ochii de la mâna mea, căpătase o expresie nouă, o gravitate pe care nu o avea înainte. Petru şi-a alăturat mâna lui de a mea şi se bucura ca un copil. Găsea că ne stau bine la amândoi verighetele.

— Sunteţi de mult în vorbă? ne întreabă negustorul, privindu-ne cu simpatie.

— De mult! minte Petru.

— Să vă dea Dumnezeu noroc şi fericire… aţi ales verighetele? Le lăsaţi acum ca să gravez numele pe ele… peste un ceas, dacă vă întoarceţi, le aveţi gata.

Negustorul ia un petec de hârtie, creionul de după ureche şi întreabă:

— Numele domnişoarei şi al dumneavoastră?

— Denisa… şi Petru. 7 Decembrie…

Am ieşit de braţ amândoi. Am intrat la Nestor. De trei ori a venit să ne întrebe chelnerul ce comandăm şi a plecat fără răspuns. Ne uitam unul în ochii celuilalt până ce ne veneau lacrimi. Nu ştiusem până atunci că o fericire mare e vecină cu suferinţa, că îţi poţi simţi inima prinsă, prea plină, fericită să izbucnească în lacrimi.

Am cerut nişte ceaiuri, care au rămas neatinse pe masă. Ne-am sculat şi am plecat. Abia aşteptam strânsoarea braţului. Atât de repede s-au împrietenit mâinile noastre, pielea noastră. Am locul meu acum, lângă Petru. Nu ştiu cum am putut merge atâta vreme altfel. Am mers aproape alergând, până în strada Regală.

— Gata verighetele? întreabă Petru din uşă.

— Gata. Aceasta e a domnişoarei, că-i mai mică şi astălaltă e a dumneavoastră.

Am sărbătorit logodna noastră cu Ţuluc. Nimeni altcineva. În schimb, telefonul nu s-a odihnit, cel puţin o oră. Pe rând le-am chemat pe Mimi, pe Lola, pe Jacquelina, ca să le strig de cum le recunoşteam glasul: „M-am logodit, m-am logodit cu Petru şi sunt fericită, sunt cel mai fericit om de pe lume!”

De atâta fericire, vorbeam mult, umblam fără rost prin casă, lăsam uşile deschise, deranjam covoarele, trăgeam după mine feţele de masă, simţeam nevoia să mă cheltuiesc tot timpul, să mă agit. Mă supravegheam mult mai puţin decât înainte, când nu eram sigură de fericirea mea.

Târziu, spre miezul nopţii, s-a sfârşit petrecerea logodnei noastre.

Singură, în odaia mea, recapitulând cu o rară voluptate toate întâmplările zilei, sărutând verigheta de nenumărate ori, mi-am amintit deodată de Luiza… M-am cutremurat. Fericirea asta, care e acum toată viaţa mea, ar fi putut fi a ei, dacă Luiza ar fi avut mai mult noroc…

N-aş putea spune că, amintindu-mi de Luiza, mi-am simţit fericirea mea întunecată. Nu. Fericirea mea era prea mare, prea întreagă ca să se poată altera cu procese de conştiinţă…

… Ştiu, ştiu, că nefericirea îmi dădea mai multă adâncime, mai multă înţelegere, mai multă bunătate…

Dar nu vreau să mă mai gândesc la nimic, decât la mine şi la Petru, la dragostea noastră, la viaţa noastră. Închid ochii şi nu mai vreau să văd nimic altceva înaintea mea.

 

Capitolul XVII

DRAGOSTE

 

De când a plecat Luiza, dragostea mea se desfăşoară liberă şi firească. Apropierea lui Petru mă sustrage de la gânduri, de la remuşcare, de la păreri de rău. Luiza are marea înţelegere de a nu mă tulbura, nici măcar cu o scrisoare. Mă lasă să trăiesc o fericire, fără dojană, fără prihană. I-ar fi fost foarte uşor să mi-o strice, rămânând lângă mine. E drept că, după plecarea ei, m-am simţit câteva zile rău, adică mai precis, eram în rele raporturi cu mine. Îmi spuneam, ori de câte ori rămâneam singură (şi fugeam de lucrul acesta) că sunt rea, lipsită de suflet, că sunt egoistă, că-mi fac drum oricum, trecând peste sufletele altora. Au fost două sau trei zile chiar, când nu l-am putut vedea pe Petru, când socoteam iubirea mea o impietate, alături de suferinţa Luizei.

Apoi a urmat o altă epocă, în care paralel cu fericirea pe care mi-o aducea dragostea lui Petru, stăruia încă gândul că Luiza suferă. Nu cred că sentimentul ăsta izbutea să-mi altereze stările mele de extaz sufletesc, dar era un mic ghimpe care mă jena. Dar până la urmă, nu ştiu cum am reuşit să fac să nu mă mai jeneze şi chiar să mă împac aşa de bine cu mine, încât să ajung să cred că fericirea asta e un drept al meu, un domeniu de linişte şi de soare, care îmi aparţine numai mie, care mi se cuvine mie. Nici acum nu sunt bine lămurită, dacă am greşit cu ceva în faţa Luizei sau nu, nu ştiu, dacă sunt inconştientă, nesimţitoare sau cinică. Sau poate că sunt numai deprinsă să cer de la viaţă tot.

Cred că nu sunt rea… Nu sunt rea, pentru că mă gândesc tot timpul, ce aş putea face eu pentru Luiza, ca să-i fac o mare bucurie, şi când mă gândesc la lucrul acesta, nu o fac cu sânge rece, dintr-un fel de datorie de conştiinţă, pentru a-i oferi Luizei o consolare. N-am naivitatea să cred că un lucru se poate înlocui cu altul, fără să se schimbe nimic în viaţa unui om. Adevărul e că ţin la Luiza mult, că ţin cu toată inima, că nu pot s-o las singură într-o lume în care s-ar simţi singură şi mică şi s-ar pierde dintr-odată.

Întâlnirea şi prietenia mea cu Luiza nu poate fi o aventură, nu poate dura un an sau doi. Trebuie să dureze atât cât vom fi şi noi. De aceea, dintre toate gândurile bune care mi-au venit pentru Luiza, m-am oprit la acela, care ştiu că-i va prilejui ei o adevărată bucurie: am vorbit cu Ţuluc să o trimitem să facă medicina în străinătate, aşa cum dorea ea dintotdeauna şi cum nu-şi îngăduia să spere.

Îi vom purta de grijă toată viaţa. Şi ştiu că-şi va găsi şi ea, într-o zi, locul cu soare al inimii ei şi ştiu că peste amărăciunea de acum, viaţa va şti să-i dea bucuriile de mai târziu.

Cu gândurile astea, m-am apucat să-i scriu Luizei şi i-am scris într-o lungă scrisoare, că întâlnirea noastră, în acea gară mică, a avut un rost şi o semnificaţie, că ea nu poate fi trecută în rândul faptelor diverse. Că atunci când am cunoscut-o pe Luiza, cred eu, că unul din firele destinului ei mi se încredinţase din eroare, mie. I-am cerut iertare că am intrat în viaţa ei, că am apropiat-o de mine cu sila, pentru că eu căutam o prietenie, eu aveam nevoie de ea. Am rugat-o să înţeleagă, că aşa cum sunt construită eu, nu-mi pot găsi locul meu, cel adevărat, decât în iubire, pentru că eu sunt mică şi slabă, pentru că am nevoie de dragoste, tot timpul, de dragoste. I-am mai scris că ştiu că ea are un echilibru sufletesc care mie îmi lipseşte, că ea e mai tare decât mine şi că se poate realiza şi găsi şi în alte lucruri decât în dragoste.

Ştiu că toate lucrurilea astea par convenţionale, false şi stereotipe, ca scrisorile de condoleanţe. Nu ştiu dacă am reuşit să le anim cu adevărata lor căldură, dar ştiu că am avut tot timpul grija să nu lovesc în Luiza, să nu-i arăt compătimire, ci dragoste. M-am aşezat la scris, cu gândul să-i vorbesc numai despre ea şi trei sferturi din scrisoare cuprind lucruri care mă privesc numai pe mine. Mă gândeam să-i scriu că dragostea mea i-o datorez ei, că înţeleg că dacă nu avea prietenia pe care a avut-o pentru mine, putea si stăruie să-şi câştige dragostea, că eu n-am să pot uita niciodată că ea, de bună voie, s-a dat de-o parte, ca să fiu eu fericită.

Am vrut să-i scriu toate astea, dar nu i le-am putut scrie. Cred că dimpotrivă, tonul scrisorii mele era că dragostea vine aceluia care e făcut pentru ea! Am încheiat scrisoarea, anunţându-i nunta mea peste patru săptămâni şi rugând-o să vie, numai dacă poate veni, lăsând-o să înţeleagă că nu-i cer să se depăşească chiar într-atâta, încât să se poată bucura, la fericirea mea. Ştiu că eram bine intenţionată când am scris toate lucrurile acestea, dar recitind scrisoarea, m-a surprins cât de puţin just reprezenta adevăratele mele sentimente şi intenţii faţă de Luiza. Am vrut s-o rup şi să scriu alta, dar mi-a fost teamă că va fi şi mai confuză. Am pus-o în plic şi am închis-o ca să fiu sigură că nu mai revin.

Apoi l-am chemat pe Petru la telefon şi iar ne-am spus o sută de cuvinte de dragoste, cum facem toată ziua, din ceas în ceas. L-am întrebat astăzi pentru a zecea oară (Petru spune că numai pentru a noua oară) dacă mă iubeşte şi i-am spus că dacă nu vine în cinci minute să mă vadă, mor de dor.

Apoi mi-am scos din dulap rochia verde, care îi e dragă lui Petru, mi-am pregătit paltonul, pălăria, geanta, mănuşile. M-am îmbrăcat cu grijă, alintând fiecare obiect în parte. M-am privit în oglindă şi mi-am surâs. Dragostea mi-a pus lumini în ochi şi strălucire în obraji. Sunt frumoasă.

Am alergat să-l întâmpin pe Petru, când i-am recunoscut paşii. M-a prins în braţe. Am stat cu gura pe gura lui şi cu braţele încolăcite de gâtul lui. Mi-a ajutat să-mi pun şoşonii, sărutându-mi gleznele şi genunchii.

Am plecat de acasă strânşi, unul lângă celălalt. Mergeam pe stradă săltând, aproape. Ne minunam de orice, ne bucuram că-i zăpadă frumoasă, că-i cerul senin; am luat în braţe o pisicuţă albă care se furişase dintr-o curte, am mângâiat-o şi am întrebat-o dacă şi ea e fericită. Ne-am oprit de vorbă cu un copil, care venea de la şcoală, am dat bani la toţi săracii pe care i-am întâlnit.

Ne-am oprit apoi la toate vitrinele cu jucării. Era în apropierea Crăciunului. Toate vitrinele erau luminate. La „Socea”, un Moş Crăciun mare de tot făcea ghiduşii, scoţând cu un gest măsurat, la distanţe egale, jucării, dintr-un coş fără fund. L-am privit şi am făcut haz, alături de o droaie de copii de şcoală, care se înghesuiau să vadă mai de aproape.

Am ajuns la poştă. Am scos scrisoarea din geantă, puţin mototolită, şi am împins-o în cutie. Am bătut apoi cu pumnul de trei ori.

Petru şi-a trecut iar braţul după al meu şi mi-a sărutat pe furiş, o şuviţă de păr.

Şi am plecat mai departe.

 

SFÂRŞIT