Într-o gară mică (VII)

de Sidonia Drăgușanu

(dacă ai ratat primele părți, le găsești aici)

 

 

Soneria nu mai conteneşte, de la ora 5.

Vine Mimi! Ce drăguţă s-a făcut, ce bine îi stă rochia asta, de muselină înflorată! Vine şi Jacqueline, ce gen „femeie fatală” a devenit, interesantă fată! A venit şi Cora, cu o rochiţă simplă, şcolărească aproape, ca un şorţ de uniformă. Ea nu renunţă la genul „fetiţă”.

Abia îşi scot florentinele şi soneria zbârnâie din nou: vine Puica, Lola, Magda, Melita, Rodica, Magda, Coca …

N-au venit încă nici jumătate şi e o zarvă de parcă ar fi clasa VII-a în recreaţie, când se deschidea uşa de la cancelarie ca să ne spuie, cu un aer de mare compătimire, domnişoara secretară: „Clasa VII-a, în ce hal sunteţi!” Şi închidea uşa, aruncându-ne o privire plină de dezgust. Soseşte şi Mioara şi Tanți, imediat după ele, vin Georgeta şi Lili.

Gem, tixite, canapelele din hall, am impresia că suntem coriste şomere, care facem anticameră, ca să fim primite în biroul directorial. (Citisem într-un ziar de dimineaţă că se caută „fete drăguţe cu voce” pentru o trupă de teatru).

Vorbim toate în cor, fiecare are câte o anecdotă „personală” din timpul Bacalaureatului, pe care ţine s-o povestească. Acest subiect nu s-ar fi epuizat, dacă n-ar fi sosit la timp Zamfira cu bomboanele.

Fetele se reped la bomboane, ca internele în recreaţia de zece, la coşul cu franzelă. Într-o clipă, bombonierele sunt golite, fetele spun că mai vor bomboane, fiindcă sunt foarte bune şi le mănâncă fiecare pe alese: cu vişine sau cu cremă, după preferinţă.

Lola, mare şansonetistă, este viu solicitată să ne cânte ceva. Cum fiecare dintre noi are altă preferinţă, trece cel puţin o jumătate de ceas, în controverse. Ca să ne împace, Lola cântă o bucată a ei preferată, copiată aidoma după maniera de a cânta a unei bine cunoscute cântăreţe în vogă, la Paris.

Lola are un glăscior pe care ştie să-l speculeze, rostindu-l cu o mimică foarte adecvată. Succesul ei e deplin. Încurajată, ne cântă tot repertoriul ei.

Zamfira ne întrerupe din audienţa muzicală, (e gătită cu o aureolă de dantelă pe cap, cu şorţ negru de satin şi cu escarpinii mei de lac) ca să ne dea prăjituri şi vin dulce!

Ne-am încălzit. Mimi este rugată să ne danseze. După câteva mofturi, primeşte să danseze un tangou spaniol, pe care i-l cânt eu la pian. Pentru că are succes, nu se mulţumeşte cu o simplă exhibiţie meritorie de diletantă, ci vrea să ne arăte că are şi „ceva tehnică” de balerină. Merge în „poantă”, se cambrează, ridică piciorul până în dreptul capului.

— Voi puteţi să faceţi aşa? ne întreabă ea, învârtindu-se într-un picior.

Ca la comandă, toate ne scoatem pantofii şi urmează o adevărată întrecere în cambratul taliilor, în ridicatul picioarelor şi în mersul pe vârfuri.

Congestionate, gâfâind, ne luăm pantofii în primire şi locurile de pe canapea.

Puica, specialistă în imitat profesorii şi colegele, mă roagă s-o acompaniez la pian şi să cânte şi ea la fel ca Lola. Se face o veselie grozavă, are un haz nemaipomenit Puica, un spirit de observaţie admirabil şi un simţ al ridiculului de cea mai bună calitate.

Puica vrea să mă imite pe mine intrând în clasă: îşi strânge părul, îşi ia un ghiozdan, îşi pune pălăria pe ceafă cum mi-o pun eu şi începe să meargă, să gesticuleze, la fel cu mine. Se aşează în bancă ca mine, întoarce tot timpul capul, parcă ar fi pus pe bile (exact ca mine), cere o gumă, un creion, mă recunosc perfect în toată dezordinea asta şi în toată trepidaţia asta.

Dar marea specialitate a Puicăi e să facă pe „mortul de la şosea” acesta e meşteşugul ei. Pentru imitarea acestui personagiu tragic, Puica holbează ochii, îşi ia o privire fixă, îşi încordează gâtul şi îşi ia cea mai stupidă expresie posibilă. Stă aşa câteva secunde, noi facem un haz teribil, apoi reprezentaţia s-a terminat. Pentru cine nu ştie să râdă, la acest joc de-a „mortul de la şosea”, o explicaţie e necesară. „Mortul de la şosea” e simbolul tuturor morţilor, găsiţi pe băncile de la şosea şi fotografiaţi apoi ca să fie recunoscuţi de rude, sau de prieteni, negăsindu-se asupra lor nici un fel de act de identitate…

Zamfira deschide larg uşile de la sufragerie şi ne pofteşte la masă. Se face o înghesuială ca la ieşirea în recreaţie.

Melita şi-a luat un loc la masă şi-şi strigă colegele ei de bancă, punând câte un braţ pe câte un scaun: Puica, Coca, veniţi, v-am „oprit” locuri. Ca la şcoală.

Magda (albă, roză, mare mâncătoare de dulciuri) ridică prima şervetul, prima se bucură de darul lui Ţuluc. Toate se grăbesc să ridice şervetele şi e o întrecere în bucurii şi exclamaţii.

Felul întâi stă de câteva minute neatins pe masă, darurile sunt cântărite între ele, fiecare susţine că al ei e cel mai frumos.

Lola, muzicală, dă tonul unui „Mulţi ani trăiască!” care se execută pe o melodie care are vagi asemănări cu cea cunoscută de toată lumea şi care nu lipseşte din nici o împrejurare asemănătoare. După care cântare, purcedem la mâncat. Pofta e mare după atâta zbenguială.

Cora se scoală în picioare, îşi drege glasul şi începe:

— Dragele mele colege, sărbătorim azi…

Dar corul o întrerupe cu aplauze furtunoase:

— Bravo! Bravo! Trăiască oratoarea!

Cora nu se mulţumeşte cu acest succes, iar îşi drege glasul şi ca să nu fie acuzată de monotonie şi… de lipsă de inspiraţie, face o mică inversiune, pe care ea o socoteşte cu siguranţă o abilitate oratorică:

— Sărbătorim astăzi, dragele mele colege…

— Bravo! Extraordinar! Trecem discursul în paginile istoriei oratorice, o întrerupem, iar, noi.

Cora se mulţumeşte în fine, să ridice doar un pahar, gest pe care îl imită spontan toată adunarea.

A trecut de 12 noaptea şi fetele au cam obosit. Primesc nenumărate sărutări şi, de plecare, mi se mai cântă o dată un „Mulţi ani trăiască!” şi fetele se hotărăsc să se urce câte patru în maşinele care aşteaptă în fața porții, aduse de Alexandru, conducătorul „cavalcadei”.

La ora unu, casa e goală, eu moţăi pe un fotoliu, întârziind culcatul din lene. Luiza cască. Suntem aşa de obosite, încât, nu putem nici măcar să comentăm acest banchet. Va fi însă un admirabil subiect, pentru dejunul de mâine.

Doar lui Ţuluc aş vrea să-i mulţumesc şi să-i spun noapte bună, dar e întuneric în odaia lui.

— Haidem la culcare, Luizo!

 

Capitolul IX

LUIZA SE ÎNTOARCE ÎNTR-O GARĂ MICĂ

 

Scrisoarea, pe care a primit-o astăzi Luiza, ne-a răsturnat toate planurile. De aseară, de când am aflat de la Ţuluc că peste o săptămână vom pleca la Sinaia, îmi place să discut cu Luiza până în cele mai mici amănunte, programul nostru de acolo. Plănuiam să ne sculăm devreme dimineaţa, să facem o plimbare pe jos până la „Popicărie”, să jucăm tennis, să mâncăm mult, ca să ne recâştigăm forţele pierdute la examene, şi să citim, cam vreo 25 de volume de literatură. Vacanţa noastră ar fi fost astfel orânduită după un program ideal de educaţie, în care munca este retribuită cu distracţie şi …vice-versa.

Numai plicul albastru pe care l-a primit astăzi Luiza, frate cu alte plicuri pe care le tot primeşte de când stă la noi, mi-a stricat toate socotelile.

Luiza citea scrisoarea şi pe măsură ce citea se desenau mai bine cutele de pe frunte, mereu întinse şi destinse.

Aştept să isprăvească de citit, ca s-o pot întreba ce fel e vestea pe care a primit-o. Luiza mototoleşte scrisoarea în mână şi răspunde fără să o întreb:

— Nu mai pot să merg la Sinaia, Dudu, trebuie să plec acasă.

Aflu pricina acestei fulgerătoare chemări la vatră: s-a găsit un fecior de moşier, care ar vrea s-o ia de nevastă, fără zestre şi cât mai curând…

— Luiza, şi trebuie neapărat să pleci? întreb eu, neputând pricepe că un lucru ca acesta se poate hotărî fără cuvântul persoanei celei mai interesate, fără măcar prezenţa ei!

— Trebuie, Dudu, trebuie să plec, ce vrei, să vie să mă ia cu sila şi cu scandal?! (Alt lucru pe care încă nu-l pot pricepe).

— Şi cum e tânărul pretendent, Luizo? întreb eu, mai mult ca să am aerul că poate fi privită şi în glumă această chestiune, de cât pentru că mă interesează.

— Nici nu ştiu bine cum e! Nu ştiu, pentru că niciodată nu m-am uitat bine la el …nu m-a interesat niciodată, am vorbit de două-trei ori cu el, cum o să mă mărit cu un om pentru care n-am nimic?… Eu ori mă mărit dintr-un sentiment puternic, ori deloc!

Luizei îi tremură glasul şi bărbia, niciodată n-a izbucnit ca acum.

— Luizo dragă, nu mai plânge, ai să le explici şi ai să te întorci la noi… Nu mi se pare o problemă aşa de complicată ca să verşi lacrimi şi ca să te amărăşti aşa de mult.

— Ce ştii tu, Dudu? Ce ştii…

O privesc stăruitor pe Luiza, cerându-i să-mi spuie mai mult, dar Luiza îmi ocoleşte privirea şi încearcă să spuie pe un ton indiferent, de parcă i-ar părea rău că a vorbit prea mult:

— Or să treacă toate! Acum trebuie să-mi fac bagajul. Dacă vrei, Dudule, să-mi ajuţi…

O urmez pe Luiza în odaia ei, cu o inimă prea întristată ca să ştie să se verse imediat. Aşa cum o cunosc eu pe Luiza, ştiu că orice aş face acum ca să o opresc ar fi de prisos, şi că nimic nu ar putea să-i schimbe hotărârea.

Îşi ia la întâmplare lucrurile de prin dulapuri, de pe măsuţe, le azvârle în geamantanul din mijlocul odăii, îşi aruncă o rochie cenuşie pe pat — va fi, cred, rochia care o va pune pe drum — stă puţin pe gânduri, apoi deschide sertarul biroului, de unde îşi scoate caietul ei. O clipă se întâlnesc privirile noastre, apoi strecoară caietul printre rochii, mai spre fundul geamantanului. Luiza vine spre mine:

— Să nu fii tristă, Dudule …nu stau mai mult de o lună…

— O lună, Luizo!

— Tu ai să te duci la Sinaia …ai să te odihneşti …o să petreci bine, ai să-mi scrii, numai vezi, să fii cuminte, Dudu.

— Cum cuminte, Luizo?

— Aşa …să fii cuminte, fără nici o subtilitate.

— Am să încerc…

— Dudule, nu vreau să plângi…

— Nu, nu plâng, zău nu plâng… Dar o lacrimă mare cât un balon de săpun, se sparge pe rochia mea, şi mă trădează.

— Dudule! Dudule, nu aşa… şi Luiza plânge şi ea.

Plânsul face bine, inimilor prea pline. Nu ştiu care dintre noi două, a fost mai înţeleaptă şi a încetat cea dintâi.

Peste o oră, maşina alerga la şosea cu noi. O lume tânără, cu fete frumoase şi cu băieţi voinici, se plimbă în seara călduţă printre pomii înfloriţi. Din maşină, viața se desfăşoară şi mai frumoasă.

Când ne-am întors acasă, mai rămăsese doar pe jumătate tristeţea cu care plecasem. Ne-am culcat devreme. La 7 dimineaţa, Luiza pleca.

Am întovărăşit-o la gară şi am avut grijă de ea ca de o soră mai mică. Am învăţat de la Ţuluc să cumpăr bomboane şi reviste (mie nu mi-au lipsit nici în cea mai scurtă călătorie) i-am cumpărat eu biletul de drum, i-am căutat un loc bun, i-am aşezat bagajele, apoi m-am alăturat de ea. Mai erau câteva minute până la plecarea trenului.

— Dă-te jos, Dudule, să nu rămâi aici… Luiza mă strânge tare în braţe şi eu săr aproape din tren.

O petrec cu ochii până când trenul a devenit în zare un mic punct negru, o ţigară care fumegă în văzduh.

Ajung acasă, îmi vine s-o strig: Luizo, Luizo, haide, lasă gluma asta şi arată-t! Mi se pare goală odaia. În dulapul de haine mai atârnă o singură rochie, pe care o purta Luiza de obicei în amiezele de iarnă, când stăteam lungite amândouă şi citeam. Pe măsuţă, o carte cu un semn pe la jumătate, pe aci a citit Luiza până aseară… ce absurd, aseară eram aşa de liniştite amândouă, aşa fără piedică mi se părea plecarea noastră împreună la Sinaia, nici una din noi nu avea vreo presimţire măcar, vreo îndoială. Deschid fereastra şi privesc pe stradă… trece întâi un om bătrân, apoi o slujnică, se strecoară din curtea de peste drum o pisică, apoi trece o fată blondă îmbrăcată toată în alb… încep să mă gândesc că şi mie mi-ar sta bine într-o rochie albă. O să trebuiască să mă duc după amiază să fac cumpărături pentru Sinaia. Îmi trebuie o haină de ploaie, o rochie de lână, nişte pantofi…

 

citește joi continuarea aici