Într-o gară mică (XIV)

de Sidonia Drăgușanu

(dacă ai ratat primele părți, le găsești aici)

 

 

Fireşte, nici n-am ajuns în odaia mea şi mi-a părut rău, m-am mustrat mai aspru decât m-ar fi mustrat oricine, mi-am recunoscut vulgaritatea, reaua creştere şi indiscreţia. Dar era prea târziu.

Nu m-am întors în seara aceea în odaia Luizei. De altfel, l-am auzit plecând pe Petru, foarte curând după ce am intrat eu în odaia mea.

Mai târziu a venit Luiza la mine, mi-era ruşine să mă uit la ea. Mi-a spus cu o rară blândeţe, că a venit să mă mângâie, că-şi închipuie că regret şi că sunt tristă.

— Luizo, i-am spus eu, ce bună eşti tu cu mine, eu mă port aşa de necugetat, dar tu trebuie să mă ierţi şi să mă înţelegi, dacă ai şti tu ce mă chinuieşte bezna asta prin care bâjbâi, nimeni nu-mi ajută să mă descurc, de abia mi se pare că sunt lămurită şi alte fapte vin să-mi schimbe iar liniştea, în nedumerire. Nu mai ştiu ce să cred, Luizo, nu mai înţeleg nimic.

— Dudule, ai tu sau n-ai încredere în mine?

— Am, Luizo, am mai multă decât în mine.

— Bine, Dudule, atunci fii liniştită! Îi sunt calzi, limpezi, buni ochii Luizei şi glasul ei e ca o mână mică şi moale care mă mângâe.

Şi iar sporeşte în mine nădejdea, iar dragostea.

Înainte de a adormi, în faţa ochilor mei deschişi, rulează un film, cu un final, care mă face să mă înfior de fericire: La fereastra unui tren cu destinaţia „străinătate”, eu şi cu Petru mai întindem odată mâinile, lui Ţuluc şi Luizei, care rămân pe peron, puţin trişti. Fluieră locomotiva şi noi plecăm într-o ţară cu soare mult şi cu cântec de dragoste.

Am aşteptat cu nerăbdare să-l văd pe Petru a doua zi, ca să văd cum se poartă cu mine. Credeam chiar că n-o să mai vie. Dar Petru a venit. Mi-a vorbit prietenos, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, nici o umbră de dojană în privirile lui. Aproape că regretam că trecuse neobservat gestul meu. Aş fi vrut să fi stârnit măcar o discuţie violentă cu Petru sau cu Luiza. Poate că aş fi reuşit să mă limpezesc. Aşa, inima mea se pregătea să intre în convalescentă, drogată de încrederea pe care mi-o dădeau ochii şi glasul Luizei.

De câteva zile, prietenia mea cu Luiza e mai senină, putem vorbi lucruri diferite, fără să ne mai suspectăm, ne simţim amândouă mai libere una în fata celeilalte. începusem să cred că doar eu singură îmi făcusem griji, că lucrurile sunt mult mai simple, că oamenii sunt mai drepţi şi mai puţin întortocheaţi în gânduri şi în inimă decât mine, şi că toate vor avea un sfârşit fericit, nemuncit, nepericlitat, sincer rezultat, din mersul unor împrejurări născute în zodie bună. Până într-o zi.

Mă pregăteam să ies în oraş, pentru nişte formalităţi la Facultatea de Drept, pentru mine, şi altele la Facultatea de Medicină, pentru Luiza. Eram gata de plecare, am ţinut să-i mai spun Luizei încă câteva cuvinte şi s-o salut. Eram bine dispusă. Afară era o dimineaţă strident de luminoasă. Un soare perfid cocheta cu o zăpadă prea albă încă pe marginea grădinii noastre. Era frig, dar mă ispitea lumina de afară.

Am intrat în odaia Luizei. Am găsit-o scriind. A tresărit şi a astupat cu o hârtie de sugativă, pe care o avea la îndemână, începutul scrisorii, s-a sculat de pe scaun ca să mă întâmpine, împiedicându-mă astfel să mă apropii de biroul ei. Luiza nu şi-a putut ascunde zăpăceala, grăbindu-se să vie spre mine. A atins cu mâneca rochiei, plicul care se afla pe birou. Plicul a căzut jos, Luiza nu l-a ridicat, a continuat să meargă spre mine. Toate astea s-au petrecut într-o singură clipă. Luiza mi-a spus nu ştiu ce — de circumstanţă — m-a întrebat unde mă duc, dar eu nu auzeam decât pe jumătate, ochii mei se pironiseră pe plic şi nu se mai dezlipeau de acolo. Am citit pe plic numele Luizei. Atât. Fără nici o altă adresă. Concluzia mi-a sărit în ochi: Scrisoarea i-a fost dată în mână. Odată cu concluzia asta, se luminează în creier un nume scris cu litere de-o şchioapă: Petru! N-am făcut nici un fel de efort ca să ascund traiectoria privirilor mele. Atunci Luiza s-a întors, s-a aplecat foarte calmă, a ridicat scrisoarea şi a aruncat-o neglijent pe birou. După aceea s-a întors către mine şi mi-a spus pe un ton oarecare:

— Nu sunt responsabilă de indiscreţiile tale.

— Iartă-mă că n-am învăţat să bat la uşa ta… i-am răspuns eu, plecând îndată şi nelăsându-i timp să-mi răspundă.

M-am dus în biroul lui Ţuluc şi am răscolit hârtiile. Câteva din reţetele scrise de Petru erau încă acolo. Nu mai încăpea nici o îndoială, era acelaşi scris. Tremuram toată. Am scăpat din mână teancul de hârtii, am răsturnat o călimară, pe tot ce puneam mâna, răsturnam. Aş fi vrut să fug până la Petru să-i spun că-l urăsc, că mie mi-e silă de el, să-i râd în faţă, să-i spun că şi eu m-am jucat cu el, că şi eu am glumit, că nu l-am iubit nici o clipă, să-i spun că ştiu tot ce-i între el şi Luiza, că am ştiut de la început, că nu eu am fost păcălită, să-i spun şi Luizei apoi, să-i spun cât mi-a fost de dragă, cât am crezut în ea, să ştie câtă durere mi-a făcut, să ştie că am pierdut odată cu ea, toată copilăria mea şi toată încrederea în oameni. Şi am să-i spun şi lui Ţuluc, să ştie şi el tot. Să-mi dea bani şi să plec, să plec undeva departe, să-i las aci, să-şi plimbe iubirea la lumină, să n-o mai tăinuiască la umbră.

Am plâns mult în ziua aceea şi, cum mă durea capul şi ochii îmi erau roşii, m-am închis în odaia mea şi am spus că nu vreau să văd pe nimeni, să nu fiu chemată nici la masă. Am mai plâns mult, pe urmă parcă mi-am simţit inima mai uşoară şi am început să mă gândesc cu o suferinţă conţinută, la tot ce va trebui să fac de aci înainte, ca să nu mă mai intereseze Petru. Niciodată n-am fost mai sigură de mine. Voi pleca, şi asta cât de curând. E şi inutilă şi penibilă orice explicaţie. Astăzi îmi voi îngropa iluziile cu o înmormântare clasa I şi mâine voi fi un alt om.

Nu, n-am să mă vindec într-o singură noapte, dar prea urăsc astăzi ca să mai pot iubi mâine.

De mâine încolo, în zadar o s-o mai caut în mine, pe caraghioasa Dudu, n-o să mai fie. Era o fată bună, credea în prietenie şi în dragoste, credea în oameni. Dudu de mâine n-o să mai creadă decât în Ţuluc. Tot Ţuluc rămâne singurul, marele meu prieten. Mă gândeam cu o linişte pe care o dobândeam, din ce în ce mai deplină, când am auzit sunând. Automat, m-am dus la oglindă, şi m-am speriat cât de roşii îmi erau ochii. Şi nasul, Doamne, în ce hal e! Dacă m-ar vedea acum Petru!

Bate cineva în uşă. Întreb cine e, îmi răspunde glasul lui Ţuluc:

— Deschide uşa Dudule, am să-ţi spun ceva.

Îi dau drumul lui Ţuluc, care rămâne cam speriat de înfăţişarea mea. Mă întreabă dacă sunt bolnavă, eu îi spun că nu, Ţuluc se roagă să-i spun tot şi se roagă aşa de frumos încât îmi redeşteaptă suferinţa şi încep să plâng iar şi, printre lacrimi, îi vorbesc, ca atunci când eram mică:

— Ţuluc am să-ţi spun ţie tot… să vezi ce am păţit — şi iar plâng — să vezi Ţuluc… — şi mă întrerupe un sughiţ… să vezi, Petru… — alt sughiţ. De data asta plânsul îmi înghite toate cuvintele.

— Aha!… spune Ţuluc, lasă că nu-i nimic, o să-mi povesteşti tu mai pe îndelete, când o să te linişteşti. Acum spală-te pe ochi şi vino la masă.

— Nu se poate, cum o să vin în halul ăsta Ţuluc, lasă-mă să stau aci.

— Nu se poate, trebuie să vii, te speli frumos, te pudrezi puţin şi vii la masă.

Trebuie să-l ascult pe Ţuluc.

La masă e şi Petru. Îmi sărută mâna, eu îi evit privirea. Dejunul decurge în linişte. Eu nu ridic ochii din fariurie, simt tot timpul privirea lui Petru stăruitoare, cerând-o pe a mea. Eu mă încăpăţânez. Nu vreau să-l observ. Dar Luiza? Ce tristă e, pare mai suferindă decât atunci când era bolnavă — ce milă mi-e de ea! Ce aspră, ce rea am fost cu ea în ultima vreme. Bănuitoare, cercetătoare, am plictisit-o, am chinuit-o, o clipă nu i-am dat pace. N-am lăsat-o să-i tihnească dragostea. Caut ochii Luizei. Se uită cinstit într-ai mei. Îi zâmbesc.

Ne sculăm de la masă, eu o iau de mână pe Luiza şi o sărut pe obraji. Ea îmi întoarce sărutul. Ţuluc trece cu Petru în birou. Închide uşile. E cald şi linişte şi eu mă simt mică, mică de tot. Am un sentiment de „bien-être„, de confort interior, îmi simt amărăciunea mea aproape caldă, aproape bună şi mi-e dragă.

În fond, eu iubesc, în parte, pe fiecare din oamenii aceştia doi: Pe Petru într-un fel, pe Luiza într-altul. Mai trebuie să mă obişnuesc să-i iubesc împreună, şi pe urmă totul o să meargă bine.

Trebuie să fac un efort şi să mă depăşesc. Ce ciudată e viaţa! Aşa ar trebui să fie, s-o întâlnesc pe Luiza, să vie la noi, să se îmbolnăvească, s-o îngrijească Petru (de ce tocmai el?) să mă îndrăgostesc eu de Petru, să se îndrăgostească el de Luiza, ca să sufăr eu. Dacă ar fi fost altfel, să mă iubească pe mine Petru? Oricum una din noi două ar fi trebuit să fie sacrificată. Mai bine eu. Încerc să-mi rostesc viaţa mea de aci înainte… am să-mi dau toate examenele anul acesta, am să-mi iau la timp licenţa, o să învăţ serios, o să caut să elimin din mine tot ce e preocupare minoră, tot ce e slăbiciune. Luiza o să facă medicina… o să se mărite cu Petru… or să locuiască împreună peste drum, o să fim prieteni… e cam tristă povestea asta, dar ce să fac, aşa e viaţa.

Convorbirea din birou s-a isprăvit. Petru iese cu o înfăţişare foarte veselă şi senină. Se apropie de mine, mă mângâie pe păr, şi-mi sărută mâinile. Nu mă pot sustrage. Îl privesc şi simt cum mă topesc. Îmi spune la ureche:

— Să nu mai plângi, că o să fie foarte bine de noi amândoi, auzi?

Şi Petru pleacă. Luiza lucrează fără să ridice ochii. Ţuluc răsfoieşte o carte.

Mă scol încet şi trec în odaia mea, închid ochii şi vreau să nu mă mai gândesc la nimic.

 

 

Capitolul XV

DEZLEGAREA

Dar în noaptea aceea n-am putut închide ochii. Cuvintele lui Petru, şoptite la ureche tocmai când înţelesesem că trebuie să renunţ la el, mi-au adus odată cu bucuria şi prospeţimea lor, un întreg haos în mintea şi inima mea. Nu mai ştiu unde să caut adevărul.

Pe cine iubeşte Petru? Pe Luiza? Atunci ce a însemnat: „O să fie bine de noi doi”, că mă iubeşte pe mine, nu? Dacă mă iubeşte pe mine, ce a însemnat scrisoarea către Luiza şi secretele lor şi tot ce am putut prinde în treacăt, fără voia mea, fără să spionez? Cine mi-ar putea spune adevărul? Cine mi-ar putea scoate bănuelile din mine? Ce să fac ca să-mi capăt liniştea? Fără linişte nu va putea fi niciodată întreagă fericirea mea, trebue să păşesc pe un teren drept, în dragostea asta, în lumină mare de zi, cu ochii bine deschişi. Altfel n-am să fiu împăcată. Dar de unde să-mi cer liniştea? Să am o lămurire cu Petru? Acum nu se poate, s-ar putea, poate mai târziu… prea târziu. Nu pot să aştept atât. S-o întreb pe Luiza? Destul am chinuit-o. Aşa de greu mi-ar veni s-o iscodesc. Cine mi-ar putea spune?

Eu totuşi cunosc o posibilitate de a şti tot, de a o cunoaşte pe Luiza până în cutele cele mai mici, cele mai fine ale inimei ei. Luiza are un singur prieten, de care nu se sfieşte, căruia îi spune tot, absolut tot, fără niciun fel de reticenţă. Un prieten pe care l-aş putea descoase atât cât aş vrea, care mi-ar potoli dintr-o dată toată setea mea de a afla şi de a-mi dobândi liniştea, care ar putea răspunde la toate întrebările şi care ar şti să tacă apoi, cu care aş face un pact mutual pe viaţă ca să păstrăm secretul: CAIETUL LUIZEI.

 

citește sâmbătă continuarea aici