Într-o gară mică (VI)

de Sidonia Drăgușanu

(dacă ai ratat primele părți, le găsești aici)

 

Capitorul VII

ULTIMA ZI

Pătrunde prin ferestrele larg deschise, primăvara de afară, cu tot cerul albastru, ca o coală de îmbrăcat cărţile de şcoală, şi cu tot parfumul pomilor albi, ca nişte mirese. Cea mai frumoasă nuntă e în curtea şcolii noastre, cu toţi pomii gătiţi de cununie în albul florilor şi cu beteala pe care le-o pune soarele pe creştete.

Trag în piept o înghiţitură mare de aer şi simt primăvara cum se înfrăţeşte cu sângele meu, care aleargă acum mai sprinten, zvâcnind în vine, cu câte un fâlfâit de aripi, cu câte o inimă în fiecare colţ din mine.

La catedră, domnişoara Vernescu, profesoară de limba română şi diriginta clasei a VII-a, ne ţine o mică cuvântare: „Fetelor, astăzi e ultima zi de şcoală. Timpul cel mai frumos al vieţei noastre, a fost aci pe băncile astea. Nu vă mai întâlniţi cu el”… etc. etc…

De atâtea ori am auzit vorbele astea! Ar fi trebuit să mi se tocească sensibilitatea. Mi se păreau înadins scornite pentru şcolari, neajungând însă niciodată, la efectul scontat de inventatori.

Dar astăzi, vorbele domnişoarei Vernescu, parcurg dintr-odată distanța de la creier la inimă. Când ne mai spune că se desparte cu regret de noi, că am fost o clasă bună, că n-am supărat-o, că i-am fost dragi, mă înduioşez deabinelea şi de abia mai țiu în piept, ghemul de lacrimi. Dacă n-ar fi Luiza lângă mine, s-ar fi depănat de mult câteva fire.

Mă gândeam înainte că nu este cu putinţă să regret vreodată că n-am să mai fiu obligată să rezolv ecuaţii şi să scot rădăcini pătrate, că nu se poate să regret că nu-mi continui somnul de dimineaţă, că mă scol iarna, pe întunerec din patul cald, că nu pot citi o carte când vreau, că nu pot vedea un spectacol, pentru că a doua zi am şcoală şi e greu să-ti dezlipeşti ochii dimineaţa când somnul e mai bun, când nu l-ai început devreme.

…Şi totuşi! îmi stătea aşa de bine şorțul negru, strâns pe trup, şi guleraşul alb în jurul gâtului… Şi drumul până la şcoală, cu Luiza, întâlnirile zilnice cu aceiaşi oameni cu care ne împrietenise ploile, zăpada şi aceleaşi ore de întors acasă.

Chiar sculatul dimineaţa mi se pare acum că avea un farmec şi intratul în clasa caldă: Bună dimineaţa fetelor! Azi sunt „clei”! sau: „tufă de Veneţia!” Expresii pe care le găseam şi pe atunci vulgare şi stupide, dar nimeni nu inventase altele care să traducă atât de exact completa noastră neştiinţă. Şi petrecerile din orele libere, când lipsea câte un profesor, şi emoţiile din zilele în care veneam cu lecţia învăţată doar pe jumătate… Şi colegele mele, toate bune, pe care m-am deprins să le văd zilnic, şi biata Eleonora Popescu, ce o să se facă de aci înainte fără protecţia clasei a VII-a?!

 

 

Ni se citesc notele: doar trei corijente şi o singură repetentă. Plâng fetele fără medie de trecere, cu coatele şi capetele pe bănci. Domnişoara Vernescu le consolează, citând cazuri celebre, când eleve slabe în timpul liceului au fost elemente valoroase mai târziu. Chiar Anatole France, ne spune dumneaei, a căzut la Bacalaureat, pentru că nu ştia bine geografie. Dar plânsul nu încetează. Ele preferă unei glorii postume, un „suficient” la toate materiile.

Îi cerem adresa domnişoarei Vernescu şi-i făgăduim să-i scriem. Ne strângem în jurul ei la catedră, şi pe fiecare ne sărută. Niciuna n-a scăpat fără lacrimi în ochi.

Plecăm în grupuri pe stradă. Luiza mă ţine de braţ:

— Haide, Dudu, lasă melancolia, a fost foarte duios, dar să nu exagerăm.

— Ei, Luizo, cum să nu-ţi pară rău că se duce copilăria noastră? Mai avem Bacalaureatul şi pe urmă, gata! În toamnă, studente… o să ne mărităm… începe altă viaţă! Cine ştie, poate o să fie mai bună, dar ca asta n-o să mai fie, senină, fără griji, tânără… Eu mă simt aşa de bine, copil! Eu am fost deprinsă să fiu mereu dirijată, ocrotită, n-am simţit niciodată nevoia să fiu mare, „liberă”, „independentă”. Nu vreau să rămân singură pe picioarele mele. Mi-e frică! Viaţa mea de până acum, era ordonată, cu program, fără surprize, şi era bine…

— Lasă, Dudule, că o să fie bine şi de aci înainte, tu eşti dintre oamenii care-şi găsesc o bucurie în orişice… viața şi tinereţea e înăuntrul tău, tu n-ai de ce să te temi… Uite ce flori frumoase! Hai, Dudu, să cumpărăm şi noi.

Din coşul plin al florăresei, luăm aproape jumătate, atât cât să ne încărcăm amândouă braţele. Avem garoafe, lalele, crini şi pansele.

Venim, alergând aproape, în casă, ne aruncăm pălăriile şi ghiozdanele pe fotoliile din hall, umplem vasele cu apă, tăiem cozile la flori şi ne întrecem care să le aşezăm mai frumos, ne scoatem şorţurile şi îmbrăcăm rochii subţiri de primăvară, deschidem ferestrele, toate astea într-un ritm accelerat. Şi cerem de mâncare, repede, repede, că nu mai putem de foame.

Atât durează melancolia la 18 ani.

Capitorul VIII

BANCHETUL

Pe zidul alb din curtea şcolii, listele cu elevele trecute la examenul de Bacalaureat au strâns în jurul lor un mănunchi de fete care gesticulează, se agită, vorbesc tare, se bucură prea zgomotos pentru plânsul care le acompaniază mai în tăcere.

Lola protestează împotriva unei medii care nu răsplăteşte, după părerea ei, nici zelul depus, nici „cultura ei generală”. Se aliază Ionescu Georgeta şi încă alte câteva, care sperau la o diplomă pe care să o poată eventual afişa, spre văzul tuturor, cel puțin în salon.

Mimi, Jacqueline, Cora şi Magda făgăduiesc recunoştinţă veşnică, comisiei prea generoase, care le-a dăruit cu media şapte.

Eu sunt puțin jenată că am o medie cam prea mare, noroc că am o părtaşă la glorie, pe Luiza, trecută la examenul de Bacalaureat cu media 9,13!

Fetele sunt puţin cam decepţionate că am venit fără Luiza.

„Bacalaureatele” hotărăsc o mică raită pe la cofetăria din colţ, unde suntem prea bine cunoscute, din timpul examenului de sfârşit de an, când fiecare răspuns meritoriu era grabnic răsplătit cu o îngheţată, o savarină, un cataif, sau altă prăjitură mai copioasă.

Rămân în jurul listelor doar cele care n-au trecut. Nu ştiu ce speranţă neroadă le ţine pe loc. Se sfătuesc între ele, se constituie într-un fel de societate a nedreptăţitelor, se mângâie reciproc şi se vor duce probabil foarte târziu acasă, după ce vor fi epuizat subiectul între ele şi când fiecare va fi găsit perifraza cea mai reuşită, pentru a transmite vestea acasă.

Luiza primeşte cu destulă răceală, laurii Bacalaureatului ei. Doar Ţuluc găseşte că e „formidabil”, că suntem nişte „genii” şi că i-am depăşit chiar speranţele. Ne mai făgăduieşte nişte recompense „princiare” şi, în culmea entuziasmului, ne dă ideea unui banchet, la care să fie invitate toate „geniile” clasei a VII-a.

Formalităţile banchetului, mi-au luat o zi întreagă şi somnul unei nopţi.

Trebuie să mărturisesc că eu îmi pierdusem complet capul, întocmind listele cu invitatele, dând dispoziţii pe la bucătărie, agitându-mă fără spor, însă cu conştiinţa permanentei mele utilităţi. Fără nici un fel de succes erau intervenţiile pline de cuminţenie ale Luizei, care mă asigura că n-am absolut nici un motiv să ridic acest banchet la rangul de mare eveniment social. Ţuluc va cumpăra toate cele necesare, slugile ne-au promis tot concursul, ea va fi tot timpul lângă mine, împiedicându-mă să fac vreo gafă. Pot fi foarte liniştită de reuşita acestei petreceri.

Calmantele Luizei au însă numai un efect trecător, cum pleacă de lângă mine, sunt iar prada celei mai cumplite trepidaţii.

O jumătate de zi, Alexandru, şoferul, a împărţit invitaţii, parcă ar fi împărţit reclama unui nou cosmetic, pentru înlăturarea instantanee a pistruilor, a negilor şi a ridurilor „premature”.

Luiza stă acum mai mult pe la bucătărie. Şi-a fâcut o adevărată specialitate din bătutul albuşurilor, din curăţatul stafidelor şi din pisatul mărunt al zahărului…

Zamfira, fata din casă, mă roagă să-i ajut la ştersul cristalelor, dar primul pahar pe care îl iau în mână, alunecă pe parchet şi se face ţăndări. De fapt, numai Ţuluc e de vină, pentru că tocmai pleca în oraş, şi eu n-am putut să mă stăpânesc să nu-i mai spun odată — era cel puţin a zecea oară — să nu uite icrele, glaselele, pişcoturile şi bomboanele.

Zamfira m-a sfătuit să cânt mai bine la pian şi s-o las pe ea să rânduiască singură. Dar asta, replic eu, plină de demnitate, nu e o ocupaţie, într-o zi cu atâta treabă! Rânduitul plăcilor de patefon mi se pare o îndeletnicire destul de frumoasă şi de importantă. Păcat că tocmai în toiul lucrului a sosit Ţuluc, încărcat ca un moş Crăciun, dinainte de război.

— Ţuluc, să văd tot! pretind eu de cum şi-a făcut intrarea Ţuluc. Masa din hall seamănă a bazar sau a tombolă improvizată pentru strângerea fondului necesar pentru „construcţia” unei bănci pe peronul gării. Îl sărut pe Ţuluc, sistematic, întâi pe nas, apoi pe obrazul drept, pe cel stâng ca să nu se supere, şi-i sărut şi mâna cum se sărută la un Moş Crăciun adevărat. Bucuria mea ar fi putut fî deplină, dacă nu aş fi observat că în buzunarele lui Ţuluc mai sunt câteva pachete, pe care văd că nu le „declară”!

— Ţuluc, dragă, dar în buzunare ce mai ai?

— Nişte lucruri de ale mele!

Cum se vede că nu spune adevărat!

— Să le văd şi eu, Ţuluc!

— Exclus!

Ce categoric e Ţuluc!

— Ţuluc, nici dacă te rog eu foarte mult? Tu ştii ce curioasă sunt, dacă nu-mi spui, nu mai pot să aranjez plăcile…

— Curiozitatea este o boală care nu trebuie încurajată! declară sentenţios, Ţuluc.

— Sunt foarte amărătă, Ţuluc, că tu ai secrete faţă de mine!

— Bine, bine, lasă că o să-ţi treacă!

Şi Ţuluc trece în birou.

Dau fuga la Luiza:

—  Auzi, Luiza, nemaipomenit! Ţuluc, are „secrete” în buzunarele hainei!

Luiza cântăreşte înainte zahărul, fără să-mi dea nici un fel de importanţă.

Mă întorc la plăcile mele.

 

 

Dejunul decurge în linişte. Eu mă păstrez într-o tăcere ostentativă.

Dar îndată după dejun, Ţuluc ne pofteşte cu solemnitate la el în birou. Ne spune pe acelaş ton plin de gravitate, să închidem ochii şi îmi atrage mie în special atenţia să nu trişez privind prin gene, cum făceam când eram mică, şi când ţineam cu tot dinadinsul să-l văd personal pe Sfântul Niculae, în exerciţiul funcţiunii, punând şocolata în pantofiorii de lac, cusuţi pe ramă şi aşezaţi pe pervazul ferestrei.

Făgăduesc solemn să închid cinstit ochii. Doar după câteva secunde Luiza şi cu mine ţinem în mâna întinsă câte un mic ceas de aur cu brăţară „ultimul model”. Emoţia noastră se traduce întâi printr-o completă muţenie, apoi prin succesive exclamaţii de: „Vai, ce frumos! Nici nu mă aşteptam,” etc. Dar după ce trec câteva minute, eu îmi aduc aminte că erau mai multe pachete în buzunarele lui Ţuluc şi nu mă pot opri să nu întreb:

— Dar în celelalte pachete, nu te supăra că te întreb, dar ce era…?

Drept răspuns, Ţuluc deschide sertarul de la birou. Eu nu pricep nimic. Sunt acolo, înşirate ca în vitrina unei librării de periferie, creioane legate cu ciucuri coloraţi, pudriere, sticluţe cu parfum, stilouri minuscule, oglinjoare, diferite obiecte, de al căror rost nu-mi pot da seama.

— Ce înseamnă Ţuluc, vrei să te faci negustor ambulant? întreb eu cu intenţia, de-a face un spirit, pe care Ţuluc însă nu-l gustă de fel. Nu mă răsplăteşte nici măcar cu un zâmbet.

— Astea sunt „mici atenţii” pentru invitatele tale, le vei oferi discret, punându-le sub şervet la dineu.

— Ai luat tu 23 de cadouri, Ţuluc?

— Am luat 27, că poate vine şi vreuna neinvitată…

— Cum te gândeşti tu la toate, Ţuluc, eşti fenomenal!…

— Nu sunt de loc fenomenal, cum pretinzi tu, îmi cunosc doar binişor meseria de tată…

— Am să te avansez, Ţuluc, la gradul de tată-mare!

Deşertăm sertarul de toate obiectele, ne încărcăm braţele şi ne ducem în odaia mea, unde două ore ni le petrecem cu împachetarea fiecărui obiect în parte, în foiţă colorată.

Mă gândesc că dacă există cu adevărat un paradis al copiilor, nu poate fi decât aci, între cei patru pereţi ai odăiei mele şi cu Ţuluc patronând în chip de Dumnezeu din biroul lui.

 

 

citește marți continuarea aici