O mână de spectatori pretențioși

– Să stăm de vorbă la o masă rotundă, m-am adre­sat eu cu totul la întâmplare, dar prin sondaj se­lectiv, unui grup de specta­tori şi spectatoare, în pauza dintre un act şi altul, în foyer-ul unui teatru.

– Dar de ce trebuie, ne­apărat, să fie masa rotundă? am auzit un glas ridicat agresiv peste capetele tutu­ror, ţintind precis, ca ţeava unui pistol, spre tâmpla mea stingă. Cel care mi se adre­sase s-a recomandat de în­dată, omiţând să-şi spună numele, ca fiind discipo­lul direct al filozofului, is­toricului şi criticului Taine, pretinzând că a asistat chiar la funeraliile acestuia, în 1893. A mai ţinut să ne in­formeze că, de la Taine, a învăţat că totul trebuie ex­plicat în materie de feno­men artistic, aşa cum poate fi explicat orice fenomen al naturii, un torent, de exem­plu. M-am străduit să-i ex­plic, la rândul meu — cu penibile rezultate — că ex­presia „masă rotundă” da­tează cam din secolul al treisprezecelea, legată de acele „Romane ale Mesei Rotunde”, în care se poves­tea viaţa sau un episod din viaţa seniorilor himeric reu­niţi, la curtea regelui Arthur de Bretania, şi care în semn de perfectă egalitate între ei, se aşezau în jurul unei mese rotunde — fără cap, şi fără coadă — deci !

Cineva tot din foyer-ul teatrului a tras fără şovăire concluzia, se pare, eronată! — că Masa Rotundă a in­staurat pentru prima oară în istoria omenirii egalita­tea între oameni. O altă minte însă, mult mai elevată, a corectat: „Egalitate hi­merică, domnule şi numai intre seniori, tot domnule!”

– Eşti un pragmatic, l-a pus cu autoritate la punct un spectator în vârstă de trei luni şi jumătate. Îşi lă­sase căruciorul-landou la garderobă, odată cu bunica.

Mi-am dat imediat seama că tânărul venise pe lume cu „bagajul gata pregătit” — cum spune Anatole France. Sau cum spun alţii: există oameni care se nasc culţi cu o ereditate spirituală — nu discutăm dacă este de ordin ezoteric, sau nu. Apt pentru gândire ab­stractă, tânărul s-a aşezat pe o canapea în faţa căreia nu se găsea nici un fel de masă, de nici o formă.

– Ce părere aveţi — l-am întrebat eu — despre lite­ratura dramatică, în general și despre cea originală, în special.

– N-am păreri. Am nu­mai convingeri! Şi refuz dialogul. Ca şi Adamov pre­tind că nimeni nu aude pe nimeni. Am coşmaruri ca şi Adamov, deci mă consider înrudit cu el. Totodată cu Jean Genet, cu Samuel Beckett şi cu alţii.

– Sunt autorii dv. de teatru, preferaţi?

– Da şi nu!

– Dar Shakespeare?

– Depăşit!

– Caragiale?

– N-ar fi existat, dacă n-ar fi citit — din timp — Cântăreaţa cheală. A conti­nuat de îndată: mm scris primul meu eseu despre tea­tru, când număram numai paisprezece zile de la ve­nirea mea pe lume, sau în lume — cum preferaţi! Cu­noşti piesa de teatru a lui Roger Vitrac: Victor ou les enfants au pouvoir?

– Da şi nu, am răspuns eu de data asta. Vor­biţi-mi despre ea!

– Am citit doar titlul, îmi ajunge! Este sigur o piesă excelentă.

– Sunteţi şi dv. autor dramatic? s-a încumetat să-l întrebe o doamnă nu toc­mai în vârstă — dar destul.

– Aş putea fi. Nimic mai simplu. Totul s-a scris şi totul se re-scrie. Mai bine sau mai prost.

– Piesele romantice vă plac? am continuat eu son­dajul.

‘- Romantismul exaltă sentimentele, efuziunile pro­lixe, a răspuns o fetiţă blondă, căci blondă era.

– Vă plac poate operele clasice?

– Nici! Opera clasică este alcătuită din idei clare. Ea se străduieşte să readucă sentimentele la forme lucide şi logic înlănţuite, care se supun raţiunii. Opera clasică îşi propune să ne înveţe o disciplină. În ordine morală.

– Şi de ce totul trebuie să fie clar? (cel în scutece întreba). Oare forţele obscu­re, conştiente, sau subconştiente, ale căror impulsuri sunt tot atât de confuze pe cât de puternice, nu sunt vrednice de a fi cercetate şi exprimate în artă? Chiar dacă scapă analizei raţiunii ?

– Spiritul contemporan…

– Dumneata ce profesie ai — am întrerupt-o eu pe blonda copilă, căci blondă era.

– Sunt în anul doi la fi­lozofie. Voi fi sigur croni­car dramatic. Şi te încredin­ţez de pe acum, voi şti să mă fac temută şi cerută. Reţeta este infailibilă, des­fiinţezi totul. Dar dacă dum­neata (în ochii mei se uita) ai fi autor dramatic, ce fel de piese ai scrie?

– Aceleaşi pe care nu le-am scris încă!

– Le-am citit! Şi tot ea: Dacă ai fi autor dramatic, ai ţine cont de opinia cri­ticii de specialitate?

Mi-a sărit în ajutor un apărător al clasicismului, ne­declarat:

– Când arta nu va mai îngădui celor nedotaţi cu instinct critic şi cu cul­tură critică să scrie despre operele de artă, artiştii, fără îndoială, vor acorda oare­care interes intelectual, cri­ticii.

– A spus-o Oscar Wilde — am intervenit eu din onestitate.

Deci este valabil numai pentru timpul şi ţara în care a trăit el.

– Dacă aţi fi director de teatru, ce repertoriu aţi al­cătui? Am aruncat între­barea ca pe o minge. S-o prindă cine vrea.

– Aş milita neobosit, neostoit, pentru promovarea literaturii originale.

– Şi eu, la fel!

– Aşişderea, jur.

– Jur, aşişderea, la fel şi eu!

Frumoasele cuvinte pe care nu le-am mai auzit nici­odată pînă atunci, nu m-au împiedicat să răspund: Opriţi-vă nesăbuitele voas­tre elanuri! Nu vă legaţi la cap fără să vă doară. Prea multe riscuri cu piesele de teatru originale. Piesele din repertoriul dramaturgiei universale sunt întotdea­una mult mai combatante, mai demascatoare, citiţi ar­ticolele din program şi vă veţi convinge. Nu e deloc necesar să vă convingă piesa.

– Scrie şi dumneata o piesă — m-a sfătuit cineva, sigur bine intenţionat şi de la aceeaşi masă rotundă — şi semneaz-o de exemplu: Huston. Howard sau Livingroom. Sau dacă preferi: Juliette Garton, sau La Maison.

– O! Autori remarcabili, cu totul remarcabili. Am ci­tit operele lor complete, s-a înflăcărat peste măsură mi­cuţa blondă, (căci blondă era), studenta filoloagă şi cert, viitoare şi îngrozitor de temută şi cerută, croni­cară dramatică.

– Depăşiţi, depăşiţi, toţi aceştia pe care i-aţi numit, drăguţă domnişoară — a pus punct discuţiei tinerelul în scutece, care între timp îşi luase de Ia garderobă căruciorul landou în care instalat vertical, se îndrepta prin auto-propulsie spre sală. Începea ultimul act al piesei — al cărei nume îmi scapă. Venisem doar pentru entre-acte.

text de Sidonia Drăguşanu, revista Antract, anii 60