Scris de pe / 0 Comentarii

Dragoste rea” este ultimul roman publicat de Sidonia Drăgușanu, în 1960, cu 11 ani înainte de a muri. Este o poveste de dragoste între o fată de miner, studentă la medicină, prototipul perfect al eroinei pozitive din filmele comuniste despre clasa muncitoare, și un tânăr cuceritor, dar corodat moral de vicii.

Magdalena se îndrăgostește de Luky și se transformă treptat din tânăra bună, frumoasă și deșteaptă în nevasta obosită, hărțuită, veșnic fugărită de imposibila împărțire între viața de student și căsnicia tot mai pretențioasă.

Acolo unde dragostea sfârșește în chin intervin prietenii și – tușă inevitabilă a vremii – organizația studențească de partid, care o ajută pe tânăra rătăcită să regăsească drumul corect. E drept că un aport considerabil îl are și întâmplarea, pentru că în nicio poveste de dragoste adevărul nu poate sta ascuns la nesfârșit.

 

 

 

Fragment din roman

 

Magdalena cercetă cu o privire contrariată încăperea în care pătrunsese: peste tot, de jur împrejur, îngrămădite, înghesuite, masuţe, glieridoane, console, scaune cu speteze foarte înalte, fotolii de diferite dimensiuni, vîrste şi stiluri — mai toate suprapuse, cu picioarele ridicate spre plafon, ca într-un magazin de mobile, şi printre toate acestea — nişte oameni care se uitau în tăcere la un cîine. Era un dog danez puternic şi negru, care se ridică brusc în patru labe în clipa în care îi observă pe Magdalena şi pe Octavian intrînd, întinse lung gîtul spre ei şi rostogoli din fundul rărunchilor săi o rafală de lătrături ostile.
Fata se trase instinctiv înapoi.
— Al cui e? întrebă tare Octavian Dobrotea, arătînd cu o smucitură scurtă a bărbiei lui rotunde spre cîine, şi veni repede mai aproape de Magdalena.
— Asta aş vrea să ştiu şi eu — cine şi-a permis să aducă bivolul ăsta în casa mea ! strigă dindărătul unei uşi albe un glas de moşneag, răguşit de furie. Un lătrat ca o detunătură de puşcă în pădure făcu să se închidă repede şi cu un pocnet care cutremură zidurile, uşa care se crăpase pentru o clipă.
— Într-adevăr, cine l-a adus aici ! se miră cu un fel de ciudată bună dispoziţie — care contrasta cu chipul său de clovn tragic — geologul Măceanu, un bărbat rotofei, cu ochelari cu lentile foarte groase.
Nimeni nu răspunse.
— Unde e proprietăreasa? i se adresă în şoaptă, cu enervare, Magdalena, tînărului de lingă ea, îmbrăcat într-o canadiană cenuşiu-verzuie, din foaie de cort, şi care îşi răsucea în mîini bascul bleumarin. De ce am încremenit amîndoi stupid aici, Tavi? îl certă ea.
Tavi tăcu şi se înroşi pînă sub cîrlionţii lui roşcaţi. Rămase un timp cu privirea ochilor lui castanii, cu virguliţe de aur şi puţin bombaţi, încremenită pe chipul Magdalenei, aşa cum rămîne întotdeauna cînd se simte pe drept sau pe nedrept vinovat faţă de ea, apoi arătă cu un semn al capului spre o femeie în vîrstă, mică şi slabă, pierdută într-un capod larg cenuşiu.
— Dînsa este proprietăreasa, spuse el încet. Dînsa este doamna Eugenia Sîrzea… preciză şi înclină adînc din cap în direcţia spre care arătase.
Femeia receptă salutul cu o tresărire — părînd că îşi aminteşte brusc de ceva de care uitase cu totul — şi se îndreptă îndată cu un zîmbet palid pe buze spre Octavian, în vreme ce, nu se ştie de ce, dogul îşi prefăcu deodată lătratul într-un scheunat jalnic.
— Iadeş! Gura! — comandă pe neaşteptate un tînăr îmbrăcat într-un palton cenuşiu, cu un guler mare, ridicat. Era înalt, parcă şaten sau cărunt cu trăsături regulate şi subţiri. Îşi ţinea braţele leneş încrucişate peste piept şi se sprijinea de o uşă laterală. Iadeş! repetă el.
Femeia în halat cenuşiu se opri din mers şi se întoarse toată spre cel care vorbise.
— Iadeş?. — rîse rotofeiul. Dar de unde pînă unde numele ăsta? De unde ştii cum îl cheamă? îi cunoşti stăpînul?
— Stăpînul lui sînt eu — rosti cu o voce joasă, indolentă, tînărul cu guler ridicat — şi Magdalena se uită pentru prima oară mai atent la el. Nu era cărunt. Lumina care-i cădea acum mai bine peste obraz îi restituia adevărata culoare a părului. Era de un blond deosebit — cenuşiu, stins — cu firul întins şi moale. Gura lui era mare, puţin tristă, cu colţurile adîncite.
— Aha — va să zică al tău e dogul… spuse fără să pară prea surprinsă Eugenia Sîrzea.
— A recunoscut că e al lui? Perfect! Exact cum am bănuit! jubilă de data aceasta aceeaşi voce piţigăiată, de bătrîn — dindărătul aceleeaşi uşi care se deschisese din nou, de un lat de palmă.
— E Sîrzea… proprietarul — se aplecă repede Tavi la urechea Magdalenei.
Cîinele făcu deodată o săritură ca de acrobat spre uşa care se crăpase, dar ea se închise şi acum, foarte repede la loc, iarăşi cu o pocnitură care zgîlţîi zidurile şi ferestrele. Dogul începu să rîcîie rama uşii albe cu ghearele lui puternice, ca de fiară sălbatică.
— Potoleşte-l, Luky, ce stai ? interveni tot calm doamna în vîrstă, în capod cenuşiu. Nu vezi că l-ai speriat pe unchiu-tău? îi e frică, săracu’, de cîini dinăştia mari… O luă din loc şi se opri în faţa lui Octavian Dobrotea. Domnişoara este persoana despre care mi-ai vorbit? — întrebă ea, uitîndu-se lung, cu o admiraţie naivă şi descoperită, la Magdalena. Nu se putu stăpîni şi exclamă: Da’ frumoasă fată! Brună şi cu ochi… Ce culoare! Mov, ca violetele… adăugă ea şi se intimidă vădit.
— Nu mi-e frică. Nu mi-e frică, dar nu admit asemenea jivine în casa mea — se auzi iar glasul bătrînului. Nu permit! Nu permit! începu el să ţipe isteric şi ridicul, cu atît mai ridicul, cu cît îi trebuise un timp de tăcere pentru această replică.
— Da, dînsa este colega mea de facultate, Magdalena Gherea… A venit să vadă camera — răspunse Tavi, după ce Sîrzea încetase brusc să mai strige.
— Să iasă jivina! Să iasă… izbucni iar Sîrzea. Să iasă ! îşi forţase vocea, care întîi se stinse într-o şoaptă ca un oftat de astmatic, apoi se împotmoli într-o tuse seacă.
— Să mergem, Tavi — strecură Magdalena printre dinţii strînşi.
Tavi o prinse de mină şi o privi rugător.
— Jivina ! Bestia ! — ţipa, tuşea, se îneca bătrînul.
Eugenia Sîrzea îşi dusese amîndouă mîinile la urechi şi îşi clătina capul ca un pendul, dintr-o parte într-alta.
— Iadeş, puiule, nu te formaliza… nu lua în seamă insultele scumpului meu unchi… Crede-mă pe mine — ascultă ce-ţi spun eu — nu eşti o jivină ! Pe cuvîntul meu că nu tu eşti o jivină, spuse cu înţeles tînărul pe care îl chema Luky. Se uita dispreţuitor spre uşa în dosul căreia ştia cine stă şi ascultă.
Bărbatul cu faţa albă şi care purta ochelari cu lentile foarte groase pufni în rîs. Un alt rîs subţirel şi antipatic veni să-l secondeze pe primul şi atunci observă Magdalena în penumbra holului o a doua femeie bătrînă, îmbrăcată într-o rochie de casă în culoarea vişinei putrede şi care stătea pe un taburet rotund.
Dogul se repezise iar cu ghearele lui tari şi încovoiate spre uşa albă.
— Luky, cheamă cîinele, fă ceva. Nu vezi, rîcîie toată vopseaua de pe uşa de la baie şi îl scoate din sărite pe unchiu-tău — interveni iar Eugenia Sîrzea.
Magdalena îl trase de mînecă pe Tavi:
— Să plecăm odată din ospiciul ăsta ! şopti ea. Dar nu era supărată.
— Camera e admirabilă, zău… stărui Tavi. Trebuie s-o vezi…
— Luky, n-auzi? Cheamă cîinele, se ruga fără vlagă Eugenia.
— Cheamă-l dumneata ! Pe mine nu m-ascultă. De ce m-ar asculta? se miră tînărul. L-am cîştigat la ora trei. E rezultatul unui rămăşag în care dreptatea care mă ocoleşte de obicei s-a pripăşit de data asta, nu ştiu de ce, de partea mea. Se întrerupse o clipă şi ochii lui se opriră drept şi cutezători în ai Magdalenei. Mi s-a părut un animal docil şi chiar civilizat — continuă el. Nu mi-am închipuit că o să facă demonstraţii chiar atît de… spectaculoase, de inadaptabilitate la mediu…
Îşi aprinse o ţigară şi îşi mută privirea pe flacăra chibritului.
— O fi speriat de atîta lume străină — spuse rotofeiul.
— Nu, nu, Tinel, cîinele are ceva personal împotriva domnului Sîrzea, sublinie cu o satisfacţie răutăcioasă bătrînica de pe taburet, mătuşa geologului. Îşi potrivi cu o mînă grăbită şuviţele de păr vopsit care răzbăteau de sub elasticul unui fileu verde. Cum l-a zărit pe domnul Sîrzea — explică ea — a început să latre. Cîinii simt, n-ai ce face ! Ei citesc în inima omului — cîrîi ea triumfător şi din ce în ce mai subţirel.
— Te rog, nu-l mai judeca dumneata pe soţul meu, o repezi scurt soţia lui Sîrzea.
— Totuşi bîlciul ăsta ar fi timpul să înceteze —rosti Tinel Măceanu, pierzîndu-şi deodată, de parcă nu l-ar fi avut nicicînd, aerul său jovial. Se uita acum acru prin lentilele lui groase, la stăpînul dogului.
— Fă-i ceva, tovarăşe… pune-i zgarda, du-l la dumneata în odaie… ridică el glasul. Aşa nu se mai poate— se supără de-a-binelea, sfîrşind prin a părea de-a-dreptul ofensat.
— Pune-i dumneata zgarda, tovarăşe Măceanu! N-am absolut nimic împotrivă — rîse încet Luky. Eu sînt contra îngrădirii libertăţii personale. Îi căută iar privirea Magdalenei. Legenda spune că Iadeş nu muşcă — continuă el. N-ai de ce să te temi… Pe stradă n-a adus nimănui nici o vexaţiune. A avut o comportare demnă şi foarte liniştită. Jur ! Dar a fost destul să intru cu el în apartamentul ăsta, ca să-l apuce demenţa…
— De mîncare i-ai dat ? — întrebă Tavi. Poate că este flămînd…
— De unde să ştiu — răspunse Luky, fără să se uite nici în treacăt la cel care i se adresase. Mă, Iadeş — se întoarse el spre cîine — fă mărturisiri complete! Ţi-e foame? Ai stîrnit curiozitate, mă băiatule!
Magdalena surîse.
— Domnul Sîrzea stă ascuns în baie şi dumneata faci conversaţie cu cîinele — remarcă nu fără intenţia de a scoate mai la vedere ridiculul situaţiei Florica Măceanu, bătrînica cu fileu verde pe cap.
Pe Magdalena începu s-o amuze totul, ca o comedie la teatru.
Eugenia se apropie de dog:
— Ţi-o fi foame, frumosule, cum de nu m-am gîndit ? Vrei pîinică ?
— Doamnă Sîrzea… o chemă timid Tavi. Proprietăreasa nu-l auzi.
— Pîine ? rîse Măceanu, păstrîndu-şi acreala. Nu-l vedeţi, e mare cît un viţel, ăsta ar mînca o mămăligă bună pentru opt oameni la arat… Te-ai căptuşit, studentule — se bucură el — e o problemă, nu glumă, să hrăneşti o namilă ca asta.
Magdalena observă că Luky părea destul de plictisit. Pe buze însă îi juca un fel de surîs care dorea să acopere decepţia.
— Abia acum am priceput — comentă el ca pentru sine, dar îşi pironi privirea iar pe chipul fetei — n-aveau cu ce să-l hrănească şi, vorba geologului, „m-au căptuşit”. Se desprinse de lîngă uşa de care stătuse pînă atunci rezemat şi începu să caute ceva. Descoperi pe un colţ al mesei lesa.
— Vrei să baţi cîinele ? — întrebă deodată înveselit bărbatul rotofei.
— De ce să-l bat? — îi răspunse peste umăr Luky. Ochii i se aprinseseră — observă Magdalena verdele lor avea acum luciri negre. Poate că geologii care se prăpădesc după fosile — vorbi el fără să se uite de data asta la nimeni — ar proceda aşa… Eu, unul, am un oarecare respect pentru tot ce este vieţuitoare.
Merse către cîine. Ţinea cureaua cu mîna şi i-o arăta de departe.
— Hai la plimbare, Iadeş… uite şi lesa ta… Hai, băiatule… N-am eu reputaţie bună în apartamentul ăsta, dar ştiu eu ce-ţi poate alina sufletul… Mergem împreună la restaurant… Ştiu eu unde e raiul cainilor săraci ca tine… Fostul tău stăpîn te-a pierdut la un rămăşag… eu am să te ţin lîngă mine… Mare excroc eşti tu, Iadeş… Ai simţit că nu te mint…
— Ăsta vorbeşte parcă ar fi pe scenă — îi şopti Tavi, Magdalenei, şi-l arătă cu un semn al capului pe Luky.
Cîinele începu să lovească parchetul cu coada lui groasă. Scheuna acum încet, alintat şi chiar prietenos. Luky făcu o mişcare graţioasă, neînchipuit de felină pentru un bărbat şi-i prinse pe după gît dogului inelul de piele al curelei.
— Te rog să nu mă muşti, domnule Iadeş… ai început să-mi fii drag, de cînd am înţeles că eşti un cîine destul de hămesit… O să facem casă bună împreună… Nici eu nu sînt un nabab, dar s-au descurcat ele şi cele două orfeline… Avanti, Iadeş, după mine… băiatule…
— N-ai dreptate — răspunse cu întîrziere Magdalena, la remarca lui Tavi.
— Are să ţină dihania aici în apartament? întrebă Florica Măceanu, nemulţumită de fapt că totul se isprăvise prea repede.
— Nu ştiu nimic, desfăcu neputincios braţele nepotul ei.
Luky părea că nu aude pe nimeni. Făcea paşi uşori de mim, străbătînd holul şi îndemnînd cîinele să-l urmeze.
— Luky… tu ştii că unchiul… încercă Eugenia să-i explice.
Luky nu se opri. Vorbea tot cu cîinele.
— Hai, orfanule, hai să evadăm din colivia asta prea strîmtă pentru noi… Se mai uită o dată la Magdalena. Ea se înroşi. Simţi nevoia să-şi descheie nasturii paltonului.

Iadeş lătră şi se opri din mers. Dădu să se repeadă la Eugenia, dar Luky îl trase cu putere şi amîndoi dispărură în vestibul.
Uşa de la baie se crăpă din nou, dar nimeni nu-i dădu atenţie, fiindcă tocmai atunci se trînti cea din vestibul şi toţi înţeleseră că Luky şi cîinele plecaseră.
Un om bătrîn, cu o cununiţă cenuşie de păr, lată numai de două degete, în jurul unei chelii ţuguiate şi acum congestionate, năvăli în hol tropăind mărunt din picioare. Era mic de stat, slab, purta un fel de surtuc negru, lung, lustruit pe la coate şi gîtul îi era înfăşurat într-un şăluţ cafeniu de lînă. La subţioară ţinea o mapă mare, de pînză cenuşie.
— Dacă-l mai prind o dată cu cîinele aici — strigă el ameninţător. Dacă-l mai prind…
— O să te ascunzi iar în baie — rîse bătrîna în capod vişiniu.
— Îl învăţ eu minte… ÎI învăţ eu ! La mine în casă sînt eu stăpîn, nu „dumnealui” — răspunse bătrînul. Apoi îşi bombă pieptul: Tovarăşi locatari, luaţi loc ! Ridică un braţ în sus de parcă ar fi poruncit despicarea apelor. Continuăm şedinţa de unde s-a întrerupt… Problema cîinelui am s-o rezolv tot eu!… Nu va avea acces în casă în nici un caz, sublinie el. Tovarăşi locatari — aclamă el din nou în timp ce Eugenia îi chemase pe Magdalena şi Tavi s-o urmeze, iar în hol nu mai rămîneau decît cei doi Măceni — nepotul şi mătuşa.
— Am întrerupt şedinţa… tuşi Sîrzea — tocmai cînd luasem în dezbatere problema…
— Stropilor de apă — îl întrerupse geologul — „identificaţi”, termenul este al dumneavoastră — preciză el, polemic — pe oglinda din camera de baie…
— Pardon ! De clăbuc de săpun, tovarăşe Măceanu — îl puse la punct Sîrzea. Dumneata mi-ai răspuns că ei provin din „exuberanţa” dumitale — termenul îţi aparţine — ţinu să i-o întoarcă — la bărbierit…
— Exact! recunoscu geologul şi-şi trase un scăunel lîngă mătuşa lui.
— Dar eu vă întreb, tovarăşi locatari, vă întreb — repetă, şi înconjură cu privirea tot holul, ca şi cînd s-ar fi adresat unei mari mulţimi avide să-i soarbă cuvîntul — şi vă rog să-mi răspundeţi — făcu o pauză retorică — ce s-ar întîmpla dacă toţi cei care locuim în acest apartament ne-am permite asemenea „exuberanţe”… sau poate şi altele? Nu?
Magdalena îşi ascunse rîsul în gulerul paltonului. Tavi era foarte îngrijorat. Îşi spunea că desigur — după toate cele întîmplate — ea va refuza să se mai mute în apartamentul Sîrzea.
Eugenia se oprise în dreptul unei uşi de la celălalt capăt al holului şi o descuie.
— Poftiţi… spuse ea şi lăsă uşor mîna pe spatele Magdalenei, conducînd-o să treacă pragul unei încăperi perfect pătrate — cu pereţii vopsiţi într-un gălbui cald, primitor. Odaia era foarte plăcută, deşi sumar mobilată: un divan, un dulap îngust de modă veche, o măsuţă şi un scaun rotund care ţinea loc de noptieră. O fereastră mare, în trei canaturi, dădea într-o stradă liniştită, plină de copaci înzăpeziţi.
— Ai şi balcon — spuse proprietăreasa. Unicul inconvenient ar fi uşa asta… şi arată spre un glasvand. Dă spre camera pe care o ocupă nepotul soţului meu… tînărul cu cîinele… Dar el a pus un şifonier mare de partea cealaltă a glasvandului — care mai absoarbe zgomotele. De altfel n-ai să-l prea auzi… Nu prea stă pe acasă… Să ştii, de obicei e destulă linişte în apartament. Eşti stăpînă în odaia dumitale… Ai tras uşa şi poţi să înveţi, sau să dormi cît îţi place.
Magdalena constată că într-adevăr liniştea din jur era de-a dreptul surprinzătoare. Abia se auzeau — îndepărtate şi vagi — vorbele celor care continuau şedinţa în holul apartamentului.
— E bine aici… Odaia e caldă şi luminoasă, recunoscu Magdalena. Ieşi o clipă pe balcon. Văzu ca şi uşa celeilalte încăperi vecină cu a ei răspunde pe aceeaşi insulă de ciment — apărată de un zid scund, arcuit, care comunica cu strada.
— Magdalena, să nu răceşti — strigă Tavi.
— Îmi place cum îi porţi de grijă — comentă Eugenia. Aşa e şi frumos: bărbatul să ocrotească femeia — oftă ea.
— Nu… ilar… — începu să se scuze Tavi, simţind că au început brusc să-i ardă obrajii. Ştiţi — explică el — ea a fost bolnavă, a avut o gripă rea… Abia s-a înzdrăvenit… îşi aruncă ochii pe balcon, Magdalena privea în stradă, aplecată peste balustradă. Nu se putu stăpîni şi ieşi după ea. O trase de mîneca paltonului: Eşti foarte imprudentă — o mustră. Îţi place odaia ? întrebă apoi repede şi cu un fel de teamă. Nu aşteptă răspunsul. Să nu-ţi închipui că stărui numai pentru că aş ţine cu tot dinadinsul să devenim vecini, să locuim în acelaşi bloc, pe acelaşi palier, se pomeni el apărîndu-se. Enumerînd toate acestea i se aprinseseră ochii. Dar tu ai într-adevăr nevoie de o cameră separată — pledă — trebuie să-ţi îngrijeşti foarte serios sănătatea… Ai văzut şi azi, la seminar, asistentul a observat că eşti foarte palidă.

Magdalena tăcea şi Tavi nu ştia ce trebuie să înţeleagă din tăcerea ei. O privea derutat. Rămăsese iar cu ochii lui blînzi şi puţin holbaţi — uitaţi pechipul ei.
Magdalena tăcea mai departe. Nu-şi putea explica întotdeauna pînă la capăt de unde îi venea uneori iritarea asta surdă împotriva lui Tavi, a fiecărui gest, a fiecărui cuvînt al lui. O intoleranţă nervoasă —fizică aproape…
— Îmi convine odaia — răspunse ea într-un tîrziu. Simţea iar o scădere a tonusului ei vital. Din nou, starea aceea pe care o avusese şi dimineaţa la seminarul de semiologie cînd asistentul fusese surprins de paloarea ei. Din nou o părăsise parcă atenţia şi lăuntrică şi exterioară. O senzaţie neliniştitoare, de plutire, care îi amintea de ceva nedesluşit petrecut poate într-un vis rău — în timpul boalei. Nu ştia. Simţi nevoia să reintre în cameră, să se aşeze.
— Ce e cu tine ? întrebă Tavi.
— Nimic… A trecut… Urmările gripei probabil… Se lăsă pe marginea divanului, îmi place aici ! se adresă ea proprietăresei.
— Mă bucur… răspunse cu o grabă puţin neplăcut servilă Eugenia Sîrzea. Aşa mi-am dorit: să se mute în odaia asta tot o fată… Cealaltă — tovarăşa Constanţa Negulescu care a locuit aici doi ani — s-a mutat numai fiindcă s-a căsătorit şi soţul ei… are o casă mai spaţioasă. Altfel, putea să facă menaj şi aici… dinspre partea mea. Şi mata dacă vrei… Ai acces la bucătărie, dar cred că n-ai să te apuci de gospodărit… Şi cînd o să te măriţi, sigur că o să te duci şi mata în locuinţa soţului — arătă ea, cu ochii, cu capul, cu toată fiinţa ei, spre Tavi. Ei… atunci o să fiţi amîndoi doctori! Ce pereche potrivita…
— Vă rog… doamnă… tovarăşă Sîrzea… o opri cu un strigăt de panică Octavian şi începu să tragă în neştire de cordonul lat, trecut prin cataramă, al hainei lui scurte, îmblănite. Noi sîntem colegi… Noi sîntem prieteni — se zbătea el să se explice, cu o sete disperată de a se dezvinovăţi faţă de Magdalena.
— Ei, tinere, tinere — făcu Eugenia, uitîndu-se cu o uimire veselă la faţa transpirată a lui Tavi, începu să rîdă. Avea un rîs delicat — creştea fără stridenţă şi se stingea într-un hohot mic, care rămînea risipit în ochii altfel stinşi.
Magdalena zîmbea încurcată. Se indispusese. Se gîndea la discuţia pe care o avusese numai cu o seară înainte la cămin, cu colegele ei Geta şi Rodica. Pesemne, ele aveau totuşi dreptate… Se uită la Tavi înciudată.
O secundă, se gîndi chiar să renunţe de a se mai muta în apartamentul Sîrzea — numai pentru a pune capăt acestui nedorit echivoc — din ultima vreme numai — care se crease între ea şi Tavi — dar pe urmă tot ea îşi spuse că ar fi păcat să piardă pentru o asemenea pricină o odaie atît de confortabilă şi cu care se familiarizase uimitor de repede. Cu Tavi va discuta… Chiar foarte curînd… Da, Geta şi Rodica aveau dreptate: trebuiau limpezite relaţiile dintre ea şi Octavian Dobrotea.
— Din ce oraş eşti ? o întrebă Eugenia, aşezîndu-se alături de Magdalena.
— Din Petroşani. Acolo m-am născut… Tatăl meu e miner vechi.
— A, da, miner ! — se bucură din pură complezenţă Eugenia. Mai ai surori, fraţi ?
— O soră mai mică decît mine — Veronica — şi un frate şi mai mic — Pavel…
— Ei, bravo — o felicită proprietăreasa din acelaşi elan, din aceeaşi dorinţă de a-i marca simpatia pe care i-o inspirase. Ei, va să zică… Nu se ştia ce avea de gînd să spună în continuare. Se opri cu o tresărire. Nişte paşi, care desigur ei îi sunau cunoscuţi, se apropiau de uşă. Eugenia sări în picioare. Trebuie să fie bărbatu-meu ! Şi întrebă îndată: Tu eşti, Panaite ?
— Eu, cine vrei să fie ? Doresc să ştiu de ce nu s-a cumpărat astăzi iaurt — rosti el rar, sacadat, şi Magdalena şi-l imagină săltîndu-se şi lăsîndu-se pe picioarele lui scurte, cum îl văzuse făcînd cînd luase cuvîntul la şedinţă.
— Viu îndată — răspunse cu zel Eugenia. O secundă doar… — se scuză ea către Magdalena şi se şi precipită pe uşă. Magdalena zări chelia ţuguiată a Iui Sîrzea şi mapa pe care o ţinea strîns la subsuoară.
— Probabil şi pe tine te aşteaptă ai tăi’ la masa deseară — vorbi Magdalena, ca să umple tăcerea neconfortabilă. Du-te, o aştept şi singură pe proprietăreasă.
— Mama şi tata m-au rugat să te aduc şi pe tine la masă… N-ai mai fost pe la noi dinainte de a te fi îmbolnăvit. Şi pe urmă — continuă el — parcă ne înţelesesem să lucrăm împreună puţin pentru Gazeta de perete… Tu ai de scris articolul despre Lucrările Plenarei a Vl-a a Comitetului Central Uteme, din 24 decembrie — dădu el toate amănuntele. Trebuie să scrii că plenara dezbate expunerea făcută de tovarăşul Gheorghe GIieorghiu-Dej la şedinţa plenară…
— …din 26—28 noiembrie 1958, îl completă ea, apăsînd pe fiecare cuvînt. Ştiu tot ce trebuie să cuprindă articolul, Tavi dragă… Nu mă crezi ? — încercă să glumească.
— Ba da… Cum să nu te cred — adăugă el fără rost. Tăcu. Ar fi vrut să repete invitaţia la masă — ar fi vrut să ştie mai ales dacă ea o acceptase, dar o întrebă numai de ce nu îşi scoate paltonul şi fularul.
— Tavi — spuse deodată Magdalena, cu un ton care îl nelinişti — Tavi — repetă ea şi se ridică înpicioare cu hotărîrea bruscă pe care o luase. Se apropie de el şi întrebă simplu: Vreau să ştiu, Tavi, nu cumva ai început să mă iubeşti ?
El rămase interzis, uluit, cu privirea fixată pe chipul ei. Bîigui :
— Nu ştiu cum mi s-a întîmplat… în timpul cît ai fost bolnavă mi-am dat seama… Ştii bine… trei ani de zile de cînd sîntem colegi… Se uita disperat în ochii ei, cerîndu-i parcă iertare că „i se întîmplase”. Trei ani de zile am fost numai foarte buni prieteni… se explica el naiv, mai departe.
— Ce nerozie, se trezi ea rostind. Ce bună era prietenia noastră. Acum ce o să mă fac cu tine! — se tîngui. Ce o să mă fac… rosti ea cu dezolare.
— Nimic… Nimic… Nu-ţi cer nimic — se apără el. Promile-mi numai, promite-mi că ai să mă laşi să te iubesc mai departe — şopti el. E tot ce-ţi cer… Dar pentru asta trebuie să fii întotdeauna cea în care cred… de care nu mă îndoiesc niciodată… încheie, sfîrşit de emoţie.
— Nu te îndoieşti nici cu această certitudine pe careţi-o dau acum, că eu nu te iubesc şi că nici n-am să te iubesc vreodată ? întrebă ea încet şi îşi lăsă o mînă pe umărul lui. Îi întîlni ochii. Şi simţi o lacrimă de înduioşare în ai ei. începu să-i tremure uşor vocea: Tavi, dragul meu Tavi… îmi pare rău. De ce era nevoie de toată complicaţia asta ? De ce ai trădat prietenia noastră ? Ce ţi-a venit să mă iubeşti ?
— Nu mai continua — o întrerupse el prinzînd-o de mînă. Nu mai continua — mai rosti o dată; fiindcă nu mai găsea nimic altceva de spus.
— Poate am fost prea brutală… prea directă… dar…Ştii, aseară — reveni după o pauză — la cămin, în dormitor — mi-au atras atenţia şi Geta Toma şi Rodica Bobian că tu… Vezi, ceea ce apărea foarte clar…doar mie îmi scăpa…
— Nu trebuie să te scuzi… Se întîmplă… Făcu efortul să zîmbească, dar faţa îi rămînea crispată. Fiecare clipă de tăcere îl îngrozea — n-ar fi putut explica de ce. Nu mai ştia ce să spună, dar voia să mai spună ceva, ceva care să-l salveze. Dacă tu ai iubi pe altcineva, aş înţelege că te împovărează dragostea mea — vorbi cu efort. Dacă ai să te îndrăgosteşti de altcineva… Voise să precizeze: „Atunci eu, bineînţeles, „am să mă retrag”, dar cuvintele îi sunaseră caraghios în minte. La fel, şi „am să mă resemnez”. O să ştiu să înţeleg… se hotărî, în cele din urmă, îmi dau seama — găsi energia de a-şi scutura cîlţii de pe glas — că te-a supărat şi ce a vorbit… madam Sîrzea asta, adineaori — spuse el cu năduf. Dar eu n-am nici o vină. Poate maicămea s-o fi lăsat să înţeleagă ceva… Nu e vina mea că şi ea ţine la tine… Şi te rog — te rog foarte mult să vii astă-seară la masă… Pe urmă… poţi să te porţi cu mine cum ai să vrei — adăugă el copilăreşte şi de data aceasta izbuti să-şi destindă faţa.
— Bine, Tavi — consimţi ea cu spontaneitate — o să viu… şi o să lucrăm şi împreună pentru Gazeta de perete… Schimbă dinadins îndată vorba: Sînt grozav de încîntată că odaia asta o să fie a mea… Privirea ei întîlni glasvandul şi într-o străfulgerare ţîşni din memoria ei o imagine precisă — în toate amănuntele ei:…în holul casei — rezimal de o uşă laterală, un tînăr cu gulerul paltonului ridicat — cu mîinile încrucişate moi, peste piept… Ce o fi făcut cu cîinele ? se auzi întrebînd tare.
— În orice caz — se grăbi s-o liniştească Tavi — n-o să-l ţină în apartament…
Nu la asta se gîndise Magdalena.
Eugenia Sîrzea se întoarse. Nu intrase în odaie decît după ce bătuse întîi în uşă.
— Eu… doamnă… m-am decis — o întîmpină Magdalena. Dacă n-aveţi nimic împotrivă, mîine îmi aduc lucrurile.
— Foarte bine! 0 apucă deodată de mînă: Vreau să te rog ceva : să nu te sperii de soţul meu ! Să ştii, e un pisălog numai pentru cine are timp să-l asculte… Mă înţelegi ? Şi să nu-ţi faci niciodată sînge rău de afişele pe care o să le vezi prin casă… E pensionar şi n-are cu ce să-şi piardă vremea… A fost pe vremuri inspector financiar… îi plăcea să dea ordine, să fie ascultat, să agaţe pe pereţi afişe, avize, anunţuri… A rămas cu meteahna asta… Dar să ştii… nu e un om rău… Nu e mai rău decît alţii — oftă ea. Uite… — scoase dinbuzunarul capodului o filă de hîrtie împăturită — te roagă să completezi chiestionaru’ ăsta. El l-a „compus'”… — se explică ea jenată. Şi tovarăşul Măceanu…şi mătuşa lui au completat cîte un asemenea chestionar… Şi fata care a stat înainte aici… Aşa că… — încheie bătrîna, uitîndu-se rugător la Magdalena.
Magdalena luă chestionarul, renunţînd să mai întrebe de ce avea proprietarul casei nevoie de o asemenea formalitate, cînd desigur exista o carte de imobil a apartamentului.
— Vreau să te simţi bine în casa asta, am să fiu cu ochii în patru să nu te deranjeze lumea, făgăduia Eugenia Sîrzea, ţinînd-o de amîndouă mîinile pe Magdalena. Şi oricînd o să ai nevoie de ceva, să ştii că sînt tare dornică să-ţi fiu de folos… Am foarte mult timp liber… Nu citesc pentru că… Aici se întrerupse, nu-şi permise să mărturisească cine nu-i da voie să facă lectură. Nu are importanţă de ce nu stau cu romanele în mînă — zîmbi ea încurcată şi tot obrazul i se strînse în cute multe, fine, bătrîneşti. Gospodăritul se termină în cîteva ore şi pe urmă… Dumnezeu cu mila — stau şi casc… Aşa că… Ridică din umeri şi rămase cîteva clipe tăcută, în faţa Magdalenei…
Florica Măceanu pretindea „să nu fie deranjată de nimeni” în zilele cînd bucătăria îi aparţinea numai ei, după „Diagramă” — teraienul fusese pus în circulaţie de domnul Sîrzea. Totuşi se bucura cînd primea vizite. O pofti repede pe Eugenia Sîrzea să guste din sarmalele de post pe care le făcuse şi o întrebă în clipa imediat următoare:
— Iar aveţi necazuri cu nepotul ? L-am auzit aseară pe domnul Sîrzea cînd striga la el că nu i-a plătit chiria…
Glasul era calm, dar enervant de subţirel, ca şi cum un copil s-ar fi ascuns în spatele ei şi ar fi vorbit de acolo, maimuţărindu-se.
— Şi dumneata ai un nepot, răspunse moale şi fără chef Eugenia. Fiecare le ştie pe ale lui…
— Vai de mine, cum vorbeşti aşa ? ! se revoltă mătuşa geologului. Dar există comparaţie ?! Să-l pui în aceeaşi oală pe Tinel al meu cu un…
— Apropos de oală — răspunse absentă Eugenia —mi-aş fierbe un ceai, mă cam doare inima… Mie ceaiul îmi face bine. ÎI beau ca pe un medicament…
— Lasă asta, madam Sîrzea. Nu schimba vorba ! Cine a mai auzit ca ceaiul rusesc să calmeze? Te rog sănu-l mai compari pe nepotul meu Tinel cu… se opri nehotărîtă, neştiid dacă trebuie să se limiteze, să rostească simplu numele nepotului lui Sîrzea, sau să-l înlocuiască cu un epitet.
— Dumneata, madam Măceanu, ai o memorie bună, răspunse Eugenia Sîrzea, dar de ce tot uiţi că… el nu-i din neamul meu ? Doar ştii că e nepotul de soră al lui Sîrzea… Mie-mi coace şi azi sufletul că n-am avut copii! Cînd era mic şi dulce, l-am văzut o singură dată. In schimb acum, cînd a ajuns ce a ajuns, stă pe capul nostru. Unde-or fi chibriturile ? începu îndată să le caute în sertarul mesei de bucătărie acoperită cu tablă zincată. Nu le găsi. Unde or fi ? întrebă din nou.
— Bineînţeles că le-a strîns bărbatul dumitale! — glasul subţirel al femeii începu să tremure uşor. Aşa face domnul Sîrzea cînd sînt eu pe diagramă cu ziua de bucătărie ! Ascunde chibriturile, ziarele vechi, pînă şi mătura dispare! Parcă m-ar fi prins vreodată că mă lăcomesc la ce nu-i al nostru! Slavă domnului, Tinel cîştigă frumos şi aduce acasă toată leafa şi acordul…
— Nu-l mai lăuda atîta, că nu eşti la vedere, o puse la punct Eugenia.
— Şi ce dacă-l laud ? Poate nu merită ? Poftim chibriturile, treacă de la mine ! Eh… ai noroc, madam Sîrzea că nu-mi place mie să mă amestec… Eu nu mă bag în viaţa nimănui şi n-am obiceiul să pun întrebări…Asta am învăţat-o din familia mea. Eu de mică am fost manierată şi la locul meu… La noi în familie n-au existat expresii urîte sau obiceiuri urîte… să ferească Dumnezeu !
Eugenia o asculta, o lăsa să vorbească, se obişnuise cu felul de a fi al Florichii Măceanu şi ştia că după asemenea profesiuni de credinţă urmau totdeauna cele mai neaşteptate indiscreţii cu privire la alţii. În cei cinci ani de cînd locuiau împreună, Eugenia se putuse convinge de nenumărate ori că vîna cu pasiune secretele din viaţa oricui şi le difuza cu aceeaşi pasiune.

Proprietăreasa aprinse focul şi puse un ibric cu apă la fiert. Apoi se aşeză pe un scaun lîngă masa pe care mătuşa geologului desfăşurase un întreg arsenal de ustensile de bucătărie. O urmări cu ochii cum gusta mereu din mîncare, clefăind.
— Nu te trage acolo, lîngă fereastră ? vru să se arate deodată grijulie şi prietenoasă Florica.
— Nu, drăguţă… stau foarte bine ! îmi place aici, că vine un strop de aer curat. O prietenă a mea are în bucătărie un ventilator care funcţionează cît timp fierbe mîncarea. Nu rămîne nici urmă de miros. Chiar şi-a instalat un chaiselong, şi cît stă mîncarea pe foc ea citeşte comod ca în salon.
— Casă modernă, se extazie cealaltă. Şi aruncă o săgeată : Nu ca asta…
Eugenia simţi o răceală în spate şi se mută cu scaun cu tot lîngă aragaz.
— Ţi-am spus eu că te trage ? De ce nu m-ai ascultat de la început ? o dojeni Florica.
— A fiert şi ceaiul meu! spuse Eugenia. Se ridică şi stinse flacăra aragazului.
— Vezi să nu-l bei decît după ce se răcoreşte, o povăţui imediat cealaltă. Cît e fierbinte arde stomacul… Mi-a spus Tinel că a auzit asta de la un doctor foarte mare. Ce crezi, dragă, că se apucă să-mi spuie nepotul meu aseară ? Florica se îmbujoră gustînd dinainte efectul pe care avea să-l producă mărturisirea ei asupra Eugeniei Sîrzea. 0 plăcea pe domnişoara Negulescu şi acum îi pare rău că a lăsat-o să se mărite cu un altul…
— Nu mai spune ? întrebă cu interes Eugenia. Te pomeneşti că i-o fi şi făcut declaraţia de dragoste ?! îl şi vedea pe Tinel Măceanu palid şi cu ochii inexpresivi, pierduţi pe după lentilele groase ale ochelarilor săi neobişnuit de mari, ros de suferinţa unei iubiri neîmpărtăşite. Nu avusese niciodată prea multă simpatie pentru nepotul domnişoarei bătrîne, nu-i plăcuse obrazul lui rotofei şi făinos şi o respinsese expresia de veşnică nemulţumire care-i stăruia pe faţă şi pe care nici rîsul lui zgomotos nu izbutea s-o înlăture. Acum însă îi deveni dintr-o dată mai apropiat şi un val de milă pentru soarta lui nefericită îi inundă inima.
— Vai, madam Sîrzea, se poale una ca asta ? se simţi foarte jignită tanti Florica atît în numele ei cît şi al nepotului bănuit de atîta uşurinţă. 0 declaraţie de amor, unei fete cu care n-a avut o „vedere” oficială aranjată de familie ? Tinel e băiat serios, el vrea să se însoare, nu umblă după chestii dintr-astea !…
— Umblă cu dumneata de mînă la vederi… Dumneata le descoperi fetelor cusururi şi el tot neînsurat rămîne, rezumă lapidar situaţia Eugenia. N-ar fi fost rău dacă lua o fată din iubire…
— Dragă, te rog să mă crezi că l-aş fi lăsat s-o ia pe roşcata (de Neguleasca… Dar acum, gata, s-a măritat…Să nu-mi zică el mie nici un cuvînt? Cum de n-am băgat de seamă?
— Ţi se mai întîmplă şi dumitale, spuse cu ironie Eugenia.
FIorica trase de pe foc oala cu sarmale şi puse în loc o cratiţă plină cu apă în care înota un pumn de morcovi şi ţelină, tocate foarte mărunt.
— Asta ce mai e? se miră Eugenia.
— Supă, drăguţo… Tot acum o fac… S-o am gata mîine… Numai dumnealui a fost în stare să inventeze diagrama pentru folosirea bucătăriei…
— E mică… taare mică, încercă să se scuze Eugenia. Ne-am fi împiedicat unii de alţii…
— Nu-l mai apăra pe soţul dumitale, nu se lasă îmbunată Florica. Parcă nu ştii ce fel de om e ? Bătrîna începu să învîrtească energic lingura de lemn în supă.
Eugenia îşi sorbea liniştită ceaiul, urmărind atentă robinetul de la chiuveta de vase pe care mătuşa geologului îl lăsase deschis. Dacă Sîrzea ar fi intrat acum în bucătărie, ce mai scandal ar fi izbucnit ! Ar fi urlat la ea pentru „indiferenţă faţă de averea noastră”, cum îi plăcea lui să spună. Era într-adevăr o indiferenţă. Nu avea manii, şi mulţumea lui Dumnezeu în fiecare zi că nu se molipsise de la el. Dumnealui ajunsese să alerge în baie după fiecare chiriaş să cerceteze dacă nu picura vreun strop de apă…
— Păcat de apa asta care se iroseşte, se auzi Eugenia rostind fără de voia ei. Poftim! începuse să vorbească ca dumnealui! ! !
Florica Măceanu se repezi, închise apa şi se întoarse spre Eugenia cercetînd-o cu o privire severă.
— Dar de lumina pe care o iroseşte medicinista pînă la orele două şi trei de noapte nu-i păcat ? De aia ţine cineva seama ? Glasul ei devenise ascuţit ca o lamă de brici. De două săptămîni, de cînd s-a mutat în casă, consumă lumină de la şase după-amiaza pînă a doua ziîn zori… Da, să ştii că nu-i o glumă ce-ţi spun! Intr-onoapte, Tinel s-a simţit rău — are un stomac foarte sensibil — şi s-a dus la baie. Să fi fost patru de dimineaţă… Şi ce crezi, nu ardea lumina la medicinistă în odaie? De sub uşa ei venea lumină! Cine o să plătească atîta consum?
— Sărăcuţa de ea, învaţă, răspunse Eugenia. E studentă, are din ce să plătească, are bursă, nu-ţi face mata griji… Mi-a spus vecina noastră, Catinca Dobrotea, că fala a fost bolnavă şi că acum învaţă ca să-i ajungă din urmă pe ăilalţi… A stat, pînă să se mute aici, la cămin… Şi în tot cazul nu ai să plăteşti dumneata lumina ei, doar nu-ţi ia nimeni banii cu japca, încheie dintr-o dată răstit, soţia proprietarului.
— Una vorbesc, alta înţelegi, se apără Florica. Ştii bine, eu nu mă bag, nu mă amestec, dar medicinista asta e tare ciudată. Stă toată ziua de una singură, într-o cameră aproape pustie, şi citeşte, şi citeşte… La vîrsta ei nu tu cavaleri, nu tu petreceri… N-am văzut şi eu să-i vină un băiat în casă. Nici măcar ăsta… cum îi zice, Octavian Dobrotea, cu care a venit să ia camera, nu dă de loc pe la ea… Eram sigură că sînt în dragoste… Asta se cunoaşte de la distanţă — rîse ea parcă gîdilată.Pesemne însă că s-au despărţit definitiv… Impresia mea este că nu se mai văd de loc. Se opri aşteptînd ahtiată amănunte — dacă nu senzaţionale, barem picante —despre relaţiile dintre cei doi tineri. Fusese ceva între ei ? Poate tocmai de aceea familia Dobrotea nu mai voia s-o accepte acum pe medicinistă. Sau poate pur şi simplu Octavian o părăsise.
— De unde ai mai scornit şi asta — că nu se mai vede cu Tavi? Merg împreună aproape zilnic la facultate. Îi văd de la mine, de la fereastră, fără să-i spionez — sublinie Eugenia.
— Zău dacă pot s-o înţeleg cum de rabdă să zacă într-o cameră aproape goală… Mie mi-ar fi urît — se strîmbă cu dezgust bătrîna — decepţionată de relatarea prea săracă pe care i-o făcuse Eugenia.
— Da… aici ai dreptate… o odaie fără mobilă, fără un carpet pe jos, fără o perdea, seamănă cu, doamne iartă-mă, cu un cavou… Mă gîndesc — mititica de ea— că plăcut nu trebuie să-i fie.
— Bine că ţi-ai găsit la ce să te gîndeşti — cîrîi ea— se vede că alte griji nu mai ai, zău aşa !
Eugenia Sîrzea nu-i răspunse. Se aşeză mai bine în scaun şi închise ochii. Dorea într-adevăr să se gîndească, şi recurgea adesea la acest fel de izolare de lumea din jur. Viaţa cenuşie a Eugeniei o împingea uneori să dea unui fapt obişnuit numele de eveniment. De pildă— şi aceasta o descoperea acum, cînd îşi fura o clipă de reculegere — apariţia medicinistei în casa lor constituise pentru ea un eveniment… Dar de ce ? Se obişnuise să nu se mai bucure de nimic şi parcă nici să nu se mai întristeze… De ce acum se interesa dintr-o dată de Magdalena Gherea? Intrase într-o bună zi în casa asta mohorîtă o fată palidă, cu părul negru, lung şi lins, cu nişte ochi neliniştitori. De cînd se ştia Eugenia nu văzuse ochi ca ai medicinistei! Nici albaştri, nici verzi, nici negri. Parcă de culoarea stînjeneilor violeţi, dar nu a celor naturali şi spălăciţi care cresc în luna mai, prin grădini… Văzuse odată nişte stînjenei violeţi de catifea, adevărate bijuterii ! Aşa erau şi ochii Magdalenei Gherea. Luceau şi te nelinişteau… Din pricina acestor ochi sau poate din altă cauză pe care n-o pricepea, Eugenia a simţit că nu va putea rămîne străină şi indiferentă faţă de fata asta. Îi plăcuse şi felul îndrăzneţ în care ştia să-şi tină capul avîntat în sus, o uimise şi gura mare, parcă bosumflată şi cu buze roşii, nefardate. Privise cu plăcere cum se desfoia pe faţa palidă arcul negru al sprîncenelor destul de groase, distanţate mult de rădăcina nasului. Şi pleoapele îi erau gingaşe, transparente, cu genele lor cuminţi, tăciunii.

O fată tînără intrase în casă şi răscolise într-o muiere bătrînă şi acrită amintiri şi simţăminte de mult uitate. Nu fusese nici frumoasă, nici tulburătoare ca Magdalena Gherea. Nu era dintre femeile care la bătrîneţe înnebuneau şi începeau să se mintă, dar mai ales să-i mintă pe ceilalţi, că în tinereţe străluciseră ca nişte stele. Fusese numai tînără… 0 fată din provincie, care dorise să se mărite, să-şi iubească soţul şi să facă mulţi copii… Un vis foarte modest, din care nu i se împlinise nimic. Era încă o femeie destul de tînără cînd abandonase pentru totdeauna speranţa de a avea un copil, singura răsplată cu care viaţa ar fi putut să îndulcească amarul din anii trăiţi alături de un om pe carenu-l iubise niciodată şi cu care se căsătorise într-un moment de deprimare, speriată de sărăcirea bruscă a familiei ei… Se bucurase cînd îl primise în casă pe nepotul lui Sîrzea, că va avea cui să se devoteze, pe cine să răsfeţe, de la cine să primească alinare şi căldură ! Un pic de fericire tihnită, după ani cenuşii, lipsiţi de bucurii, care îngropaseră elanurile din tinereţe sub povara grijilor, sub pecetea resemnării. Luky avea atunci şaptesprezece ani, era un copil deştept, frumuşel, visător, parcă stingher în casa lui Sîrzea.
Nu, ea nu-şi dorise niciodată un băiat, de teamă să nu-i semene lui Panait şi s-o dezamăgească precum făcuse soţul ei… Dar pe Luky îl primise cu braţele deschise, încercase să reverse asupra lui ceea ce ţinuse zăvorit atîţia ani în suflet. Luky acceptase fără rezervă sentimentele ei şi îşi asigurase în casa aceea un trai confortabil şi lipsit de griji. Primise totul, dar nu dăduse nimic în schimb şi ea trebuise să constate cu amărăciune că se înşelase asupra lui. Afecţiunea de la început se schimbase treptat în mînie, pe urmă în dezgust, pe urmă cînd încetase s-o doară, în indiferenţă… Cîte-o dată i se mai părea că este furioasă pe el, dar i sepărea numai…

Se gîndea la Magdalena Gherea şi se temea un pic de ea… Dorea să se apropie de dînsa, dar se înfricoşa de clipele de dezamăgire care ar fi putut să vină… Cînd bătrîna domnişoară Măceanu amintise de camera pustie în care era obligată să stea fata, simţise cum o răscoleşte o remuşcare… Tresări şi deschise ochii.
— Nu te simţi bine? se interesă Florica. Zău, caută-te… ai foarte des crize din astea cînd stai cu ochii închişi şi tot schimbi feţe, feţe…
— N-am nici un fel de crize, ştii foarte bine… o puse la punct Eugenia. Închid ochii cînd vreau să fiu singură…

În clipa aceea, soneria aşezată deasupra uşii prinse să zbîrnîie prelung, poruncitor, cu intermitenţe scurte, presante. Patru apeluri lungi, alarmante, semnalizînd parcă o mare primejdie.
— Frumos obicei, n-am ce zice, nu se putu stăpîni bătrîna domnişoară să nu comenteze. Domnul Sîrzea porneşte sirena ca să-şi cheme nevasta ! ! ! Ca pe o slujnică ! Iartă-mă că-ţi spun, dar nu te respectă…
— Drăguţă, nu-ţi ieşi din obicei; nu te amesteca în vieţile altora ! spuse Eugenia ulcerată şi ieşi repede din bucătărie. Adevărul era că Panait Sîrzea n-o respecta, aşa cum nu respecta pe nimeni, dar Măceanca era o mojică dacă îşi permitea să remarce acest lucru.
Eugenia porni pe culoarul pardosit cu plăci de gresie albe şi albastre, enervată de apelul lui Sîrzea. De ce o scotea din bucătărie? Ce mai putea să dorească de la ea? Cînd ajunse în dreptul odăii pe care o ocupa Magdalena Glierea se opri. Nu chiar deasupra uşii, ceva mai la dreapta, Sîrzea lipise pe perete un nou afiş. Eugenia se apropie şi citi:
„Atenţiune!!! Aprindeţi lumina numai cînd este strict necesar!!! Noaptea se poate dormi si pe întuneric!!!”
Eugenia oftă din greu. Ştia sigur pentru cine fusese lipit afişul. Dumnealui nu-şi pierdea vremea degeaba…Simţi un dezgust profund la gîndul că va trebui să dea ochii chiar pe dată cu autorul afişului. Soneria ţîrîi din nou.
Cînd ajunse în dormitor, îl găsi pe Panait aşezat în faţa biroului. El nu ridică privirea, dîndu-i să înţeleagă că lucra concentrat, în timp ce ea… într-un colţ al mesei lui de scris trona deschisă cutia mare de carton pe care anii decoloraseră eticheta cunoscutei fabrici de pantofi Dermata. Sîrzea ţinea la cutia asta în care păstra în cea mai desăvîrşită ordine toate ustensilele necesare activităţii importante de „administrare” a apartamentului lor. Tot pe birou erau aliniate sticluţele de tuş negru, verde, albastru, borcanul cu pastă de lipit, tiparul pentru litere, cutiuţa cu peniţe ronde, rigla gradată, creioanele colorate, acuarelele, pensulele şi ascuţitoarele în număr de cinici. Dumnealui îşi îmbrăcase şi manşetele de satin negru, vechi de peste douăzeci de ani, ca totdeauna cînd avea ceva de scris.
Eugenia se apropie de birou şi i se uită peste umăr. ÎI văzu dînd un ultim retuş unui nou afiş pe care-l scrisese de astă dată cu acuarelă roşie; subliniase fiecare cuvînt cu cerneală albastră şi pusese totul într-un chenar negru, tras gros cu peniţă rondă, muiată în tuş.

Comments are closed here.