Scris de pe / 0 Comentarii

Una din noi e de prisos” este al doilea roman publicat de Sidonia Drăgușanu, în 1946, după debutul cu „Într-o gară mică” (1934). Romanul este semnat cu  pseudonimul „Catrinel” (pseudonimul sub care Sidonia le răspundea cititoarelor care-i scriau la rubrica „Spune-mi secretul tău”, în Revista Femeia și Căminul) și este scris în stil epistolar, complet diferit de romanul de debut.
Subiectul rămâne, însă, în sfera de interes a Sidoniei, tratând o prietenie feminină ce pornește de la pension, trece printr-o căsnicie chinuită, câteva flirturi și chiar un război mondial. Prin schimbul de scrisori între cele două prietene, Sidonia Drăgușanu reușește să creeze o interesantă pagină de istorie națională trăită chiar de personajele ei.
Romanul a fost foarte bine primit de public în 1946. În scrisorile Aurorei se regăseau, probabil, multe femei ale epocii, care citeau rubrica susținută de Sidonia în Revista Femeia și Căminul. Așa că în 1947 a fost scoasă și ediția a 2-a la aceeași editură Vatra. 72 de ani mai târziu, în 2019, prin eforturile familiei, cel mai frumos roman al Sidoniei Drăgușanu va vedea lumina tiparului în ediția a 3-a.

Fragment din roman

 

Paturile noastre fuseseră din întâmplare aşezate alături, dar nu am fost lăsate să dormim în această vecinătate decât o singură noapte. În cea următoare, patul Aurorei a fost mutat în celălalt capăt al dormitorului. Nu ştiu care din cele două grupuri a avut iniţiativa.
Dar în infirmerie nu au mai putut fi despărţite pentru că şi eu şi Aurora hotărîsem în perfect secret, emancipându-ne de sub tutela grupului ale căror șefe iluzorii eram — pentru că noi eram conduse şi nu noi conduceam! — să „ne îmbolnăvim” pentru o zi, două, având fiecare din noi un motiv, un interes, foarte precis…
Eu am intrat în infirmerie abia păşind, cu capul în jos, ca şi când aş fi avut dureri mari în tot trupul, dar mai ales pe la şale şi prin pântec, văitându-mă încet. M-am aşezat pe marginea patului cu mare grijă ca şi când aş fi fost de sticlă şi i-am cerut cu o voce muribundă femeii de serviciu, să-mi aducă un ceai. Preocupată să-mi joc bine rolul, abia peste câteva minute am văzut-o în fundul infirmeriei pe Aurora.

Avea o compresă în jurul gâtului. A cerut şi ea, vorbind greu, schimonosindu-şi faţa la fiecare cuvânt, un ceai. A adăugat: „Foarte fierbinte”. M-am dezbrăcat şi m-am vârât în pat. Peste câteva minute ni s-au adus ceaiurile. Apoi am rămas singure. Femeia de serviciu a ieşit să aducă lemne, trimisă de Aurora.
Îmi potriveam mai bine perna sub cap, gândindu-mă să dorm puţin până la sosirea medicului, când am văzut-o pe Aurora scufundând termometrul în ceaşca cu ceai. Am zâmbit şi mi-a zâmbit. Acesta a fost începutul. După câteva clips, a scos termometrul din ceai, l-a şters de cearceaful pledului şi l-a pus pe măsuţa de lângă pat.
— Am aproape 40 grade, a, zis ea.
— Foarte grav! am răspuns eu.
Apoi am râs amândouă.
— Tu eşti bolnavă de-adevărat? m-a întrebat ea pieptănându-şi părul auriu pe care de obicei îl purta strâns într’un coc pe ceafă.
— N-am nimic! Sunt sănătoasă tun.. Am vrut să scap de extemporalul de la matematică…
— Asta-i tot?!
Aurora m’a privit lung apoi a adăugat:
— Cu mine e altceva…

Aştepta poate o întrebare. Dar n-am îndrăznit. Am vorbit apoi despre altele: despre profesoare, despre camaradele noastre, despre tot ce ne place şi nu ne place în internat şi în sfârşit, am ajuns să vorbim şi despre noi două, despre duşmănia dintre noi două. Şi a ieşit la iveală toată urzeala de intrigi, de cancanuri, tot ce uneltiseră un trimestru întreg „partidele” noastre.
— Dar ce interes aveau să fim duşmance? m-a întrebat Aurora, urcându-se în patul meu.
— Nici un interes! Aşa e tradiţia în internat. Fiecare dormitor să aibă două regine. Şi cele două regine în mod fatal trebuie să se urască. Nu întelegi? am adăugat eu. Toate fetele astea care trăiesc închise între zidurile astea mohorâte, care nu comunică cu lumea din afară, n-au ce să-şi spună , şi n-au ce să-şi povestească! Au nevoie să iubească pe cineva, să urască pe cineva…
— Da, să iubească, asta înţeleg, dar ura?
— Dragostea este exclusivistă, acaparatoare; s-au solidarizat câteva în jurul tău şi astea toate, fac un tot şi acest tot nu tolerează nici un adaos; nu tolerează să fie mai multe decât au stabilit la început. Când una din grupul meu trece în grupul tău, în mod neapărat, aproape automat, una din grupul tău trece în grupul meu. Şi vezi, lor nu le este destul să fie contra, cuiva, au nevoie să fie şi pentru cineva.. M-au ales pe mine, pentru că am stat deoparte!

Aurora a răspuns fără nici o convingere: poate… Dealtfel, de câteva secunde mi se părea că nu mă mai urmăreşte deloc. Se uita mereu spre uşă. Pândea ceva, aştepta pe cineva.Deodată, s-a ridicat şi a fugit în patul ei, spunându-mi: vine! Pe uşă, a intrat femeia de serviciu. Ne-a întrebat dacă mai avem nevoie de ceva. Aurora a spus enervată: „Doctorul nu are da gând să vină odată?”

— Ba da, i-a răspuns femeia. E in cancelarie. A venit şi domnişoara infirmieră.
Am schimbat cu Aurora o privire dezamăgită. Ne gândeam amândouă la acelaşi lucru: n-o să mai fim singure.
Infirmiera internatului, fusese învoită să lipsească două zile: „caz de forţă majoră”, cum spunea directoarea, „fata se mărită”.

Când am decis să mă îmbolnăvesc, ca să scap de extemporalul de la matematică, m’am bucurat că n-o să am supravegherea suspicioasă, ostilă, crispată, a domnişoarei Mia, infirmiera. Când fusesem odată ca adevărat bolnavă şi ea vroia să se ducă în oraş, la cinematograf mi se pare, m-a mânat în clasă, deşi abia mă mai puteam ţine pe picioare. Hai, ai lenevit destul, vezi-ţi de lecţii acum! Femeia de serviciu, a întins cuverturile pe paturi, a aşezat pernele, a împăturit prosopul, a şters chiuveta. În cererea noastră insistentă, a mai vârît câteva lemne în foc.

(…)

Râmnicul- Vâlcea, 2 Ianuarie 1933.

Draga mea,
Sunt cea mai îndrăgostită şi cea mai fericită fată din lume!
Ca să mă crezi, ar trebui să mă vezi. Mine greu să-ţi scriu. Mi-ar fi mai uşor să cânt şi să dansez. Dar ar fi destui să mă vezi umblând prin casă, zâmbind mereu, oricui, vorbind aproape fără şir, neauzind, neînţelegând aproape nimic când îmi vorbeşte cineva, ca să-ţi dai seama cât de amorezată sunt!

S-ar putea să mă găseşti şi tu supărătoare, obositoare, exagerată, cum mă găsesc toţi cei din jurul meu. In special tata, care este un om sobru, pare foarte desgustat de exaltarea mea. Mi-a spus deunăzi: „înţeleg că eşti îndrăgostită, dar, ce Dumnezeu, puţină decenţă!” iar mama, privind lucrurile dintr-un punct de vedere mai practic, mai imediat, ca orice femeie, mi-a atras atenţia că o sa-l sufoc pe Sandu cu amorul meu „nebun” (expresia îi aparţine) şi că o să-şi ia câmpii (traducere mot-a-mot). Bineînţeles, nu mă las impresionată deloc nici de aprecierile unuia, nici de sfaturile altuia; stau toată ziua atârnată de gâtul lui Sandu, îl sărut de dimineaţă, până seara, îi spun într’o sută de feluri că îl iubesc, invent o sută de nume, de diminutive cu care-1 alint şi ca, să ai şi tu ideie cum poate poci o fată numele logodnicului ei, îţi spun că dela Sandu am ajuns să-i spun Duduş, Duşi sau Luş. Draga mea, nici nu ţi-am spus până acum că m’am logodit. Vream să încep scrisoarea cu această veste extraordinară şi uite că ţi-o dau aproape de sfârşitul scrisorii.

M-am gândit tot timpul la tine în seara logodnei şi dacă totul nu s-ar fi petrecut atât de neaşteptat, te-aş fi adus aci, să fii lângă mine în cea mai fericită zi a vieţii mele. Am spus o prostie! Aşa se întâmplă când întrebuinţezi formule consacrate. Cum o să fie asta cea mai fericită zi din viaţa mea, când fiecare zi eu Sandu este ziua cea mai fericită!
Aş vrea să-ţi povestesc totul, de la început. Dar nu pot. Te-am prevenit că vorbesc fără şir. Eu îţi povestesc faptele aşa cum îmi vin în minte. Pune tu ordine în ele, aşează-le tu în ordine cronologică.

M-a cerut de nevastă Vineri seara. Stai! Am uitat să-ţi spun că îmi dădusem întâlnire cu el în gară la Bucureşti. Eu am plecat parcă Miercuri seara de la şcoală, nu? Da, Miercuri! A mers şi el eu mine, adică cu mine şi cu Mihai, la Râmnicul- Vâlcea. Joi la prânz l-am invitat la masă. Am vrut să-i fac o prăjitură şi am pus ghips în cocă în loc de făină. Şi Vineri m-a cerut de nevastă. Sâmbătă am făcut logodna. A fost o logodnă foarte frumoasă şi am petrecut până a doua zi.

Îmi stă foarte binie cu verighetă. Face mâna mai frumoasă. Cred că şi ţie ţi-ar sta bine. Sandu mai rămâne aici o săptămână. Pe urmă se întoarce la Bucureşti. Eu am isprăvit cu şcoala! O să vie Mihai să-mi ia lucrurile şi o să te rog pe tine să i le împachetezi şi să i le dai. În Februarie, mă mărit. Trebue să vii şi tu, Catrinel. să ştii că nu e numai o invitaţie, e o somaţie. Dacă nu vii, rupem raporturile definitiv. După nuntă, mă mut la bărbatul meu, aşa că Duminicile o să le petreci la amica ta, d-na doctor Negoianu! Iţi dau şi acest mic amănunt, ca să înţelegi că am devenit o relaţie interesantă şi deci să faci tot ce trebuie ca să ma cultivi! Toată ziua mă iscălesc pe toate hârtiile: Aurora Negoianu, Aurora Negoianu. Sună splendid, nu?
Te sărut mult şi aştept o scrisoare lungă de la tine.
Aurora.

Râmnicul-Valcea, 28 Ianuarie 1933.

Dragă Catrinel,
Citeşte scrisoarea alăturată şi trimitemi-o imediat înapoi împreună cu răspunsul tău. Am nevoie de tine, te rog nu mă lăsa singură! Nu ştiu ce trebuie să fac! Nu mă mai simt în stare să gândesc limpede și nici să iau vreo hotărâre. Am primit o lovitură prea mare, prea neaşteptată. Ai mei nu ştiu nimic. Fac sforţări supraomeneşti sa nu se vadă ce se petrece cu mine. De două zile umblu năucă pe străzi. De două nopţi nu am închis ochii o singură clipă. Gândeşte-te te rog bine înainte de a răspunde şi tine seama în tot ce îmi vei scrie de acest… mic amănunt: îl iubesc îngrozitor de mult.

Îţi mulţumesc,
Aurora

Comments are closed here.