Într-o gară mică (XV)

de Sidonia Drăgușanu

(dacă ai ratat primele părți, le găsești aici)

Ah, ce ins abject am devenit! Cum o să ajung eu vreodată să citesc caietul Luizei? De bunăvoie n-o să mi-l dea niciodată… Haide, de ce să nu-mi duc gândul până la capăt, e murdar, e meschin, dar s-a născut din mine şi s-a născut din dragoste: am să iau caietul Luizei, fără ştirea ei… am să i-l fur.

Să-i fur caietul, Luizei… să intru hoţeşte în odaia ei, să i-l iau cu mâini lacome, să-l citesc cu ochii holbaţi la lumina unei lămpi mici, în cămară, în pivniţă, undeva unde să nu mă vadă nimeni… Ce om josnic am devenit! Uite ce a făcut iubirea asta din mine…

Nu, n-am să iau caietul Luizei, trebuie să gonesc gândurile astea, întunericul le ţese şi mi le trimite. Sar jos din pat. Fac lumină. Iau o carte. Mă culc din nou. Dar gândul diavolului răsare iar, mă roade, mă scormoneşte, mă îndeamnă. Doar în caietul Luizei, doar acolo voi putea afla adevărul, acolo lucrurile sunt scrise aşa cum sunt gândite — crude, smulse din inimă cu durere, ca fructele dintr-un pom.

Adorm foarte târziu şi am un coşmar îngrozitor. Visez că am furat caietul Luizei şi că, deschizându-l, în loc să-l găsesc scris, pe fiecare pagină se afla portretul lui Petru şi al Luizei, îmbrăţişaţi. Şi cum întorceam pagina, portretul prindea viaţă, cobora din caiet, şi Luiza cu Petru evoluau firesc prin casă, arătându-mă cu degetul şi râzând grotesc, cum apar chipurile în oglinzile care deformează realitatea.

M-am trezit plângând. N-am mai dormit până dimineaţa, dar hotărârea era luată.

A doua zi, am îndemnat-o pe Luiza să plece în oraş, să-mi cumpere un lucru oarecare, pretextând că am urgentă nevoie de el. Luiza, obișnuită să nu întrebe prea mult, s-a supus. Am stat cu ea tot timpul cât s-a îmbrăcat, grăbind-o să plece mai repede. Am petrecut-o apoi până la poartă, ca să mă asigur că a plecat. Nerăbdarea mă făcea să-mi clănţăne dinţii şi-mi dădea un fel de râs stupid. De vreo câteva ori, Luiza m-a privit în ochi. Eu devenisem aproape insensibilă, aş fi fost în stare s-o iau pe Luiza de umeri şi s-o împing pe uşă afară, dacă s-ar fi răzgândit să plece.

Am alergat până în odaia ei. Am tras pe rând toate sertarele de la birou. În nici unul nu era caietul. Mai rămăsese un mic sertar lateral. Am tras de el. Era închis. Am mai tras o dată tare, de s-au răsturnat aproape toate lucrurile de pe birou, dar sertarul rămânea închis. Atunci, am început cu o trepidaţie neobișnuită, să caut cheile. Am răscolit toată odaia. În fine, într-o cutie mică, am găsit cheile. M-am repezit la sertar şi am băgat în broască, prima cheie din mănunchi. Cheia intrase, dar nu se putea răsuci, am zgâlţâit sertarul şi cu greu am izbutit să scot cheia. Nici a doua nu se potrivea, nici a patra. Eram gata să arunc toate cheile pe pat şi să încep să răscolesc iar toate lucrurile, când băgai de seamă că uitasem să încerc una din chei. În graba în care am încercat să deschid sertarul, m-am rănit uşor la un deget. Curgea sânge. M-am oprit să-mi caut batista. Apoi am răsucit cheia şi am pus mâna pe mânerul sertarului ca să trag. Dar deodată m-am oprit. Auzeam paşi care se apropiau. Paşii erau ai Luizei. Am tras cheia din sertar, am închis-o în pumn, împreună cu celelalte, şi mi-am încleştat bine degetele pe ele. Apoi, cum paşii se îndreptau siguri, spre odaia în care mă aflam eu, m-am gândit într-o clipă că trebuie să mă ascund.

Am aruncat o privire de panică prin prejur, cercetând într-o singură aruncătură de ochi, toate colturile odăii şi am ales locul de după sobă, unde m-am şi ascuns.

Aşteptam să se deschidă uşa şi să intre

Luiza n-a întârziat. A intrat în odaie şi a rămas contrariată în prag. Lăsase toate lucrurile la locul lor şi dezordinea pe care o găsea acum o surprindea. Apoi a închis uşa şi a făcut câţiva paşi în odaie. Îndată, m-a văzut şi ochii ei s-au întâlnit în aceeaşi clipă cu ai mei. Apoi şi i-a îndreptat spre mine. Cred că a înţeles totul, într-o singură clipă. La privirea ei, care nu era nici măcar întrebătoare, ci dintr-odată resemnată, eu, drept răspuns, mi-am încleştat şi mai tare degetele pe chei. Luiza şi-a lăsat privirea pe mâna mea. I-am văzut tresărirea din ochi când mi-a văzut degetul înfăşurat în batista roşie de sânge. M-a întrebat cu spaimă în glas:

— Ce ai la deget, Dudu?

Atunci mi-au dat lacrimile în ochi. Nu ştiu sigur de ce. Poate că pentru că mă durea căldura cu care mă întreba Luiza, sau pentru că trebuia să izbucnesc. Ştiu că, încet, am slăbit strânsoarea cheilor şi că am făcut câţiva paşi spre Luiza şi i-am întins cheile, privind-o în ochi cu o umilinţă de câine bătut.

Luiza a primit cheile, a ales apoi din mănunchi pe cea de la sertar şi l-a deschis. A scos caietul, mi l-a întins şi mi-a spus cu cel mai liniştit glas!

— Poţi citi tot ce te interesează, Dudule… Ia caietul cu tine şi lasă-mă singură.

N-am fost în stare să îi răspund nici un cuvânt, şi lacrimile încremeniseră pe obraji. Am luat caietul şi am plecat. În odaia mea, m-am trântit pe pat şi multă vreme nu m-am putut gândi la nimic. Îmi vâjâiau urechile şi-mi zvâcneau tâmplele. Am închis ochii şi am stat aşa mult timp. După ce m-am mai limpezit, am început să mă gândesc la tot ce se întâmplase. Mă evocam în postura aceea de după sobă şi îmi făcea aşa de rău, încât respingeam amintirea, strângând tare pleoapele şi silindu-mi gândul să se ducă în altă parte. De caiet şi de tot ce voiam să caut în el, uitasem.

Mai târziu, m-am sculat de pe pat ca să trag storurile de la fereastră şi am văzut caietul pe masă. Am avut o tresărire. L-am luat şi l-am ţinut câteva minute în mâini, ascultând în acelaşi timp de două îndemnuri diferite: „Deschide-l”! şi „Nu-l deschide!” Primul glăsuia mai puternic. M-am aşezat pe marginea patului şi am deschis caietul. L-am răsfoit până am dat de o dată şi de un titlu la care m-am oprit:

1 Septembrie. „Dudu, fata. din tren”.

Şi am citit:

„Dudu!” Aşa o cheamă pe fata care mi-a ajutat în tren. Ce are fata asta cu mine?

Mi-a arătat prietenie din prima clipă. O prea grăbită prietenie. Mă găseşte nepregătită. Eu am crescut fără prietenie, închisă în mine, fiindcă nimeni din preajma mea nu s-a întrebat vreodată ce se petrece cu sufletul meu. Astăzi mă resimt mai mult ca oricând. Am o sfială în faţa oamenilor, o stângăcie în toate încercările mele de a mi-i apropia.

Dudu, asta, e prea deosebită de mine şi prin naştere şi prin educaţie. E prea bine trăită. E prea frumoasă. Aproape că mă irită perfecţiunea ei fizică. Are ochi verzi foarte mari, foarte vii, populaţi tot timpul de o lume inteligentă de gânduri. Un nas clasic, gura fără cusur, cu dinţii înşiraţi la rând, după o aliniere ideală. Pielea ei albă şi transparentă, trupul îngust şi plin. Mâinile aeriene. Picioarele lungi, fine, nervoase. Părul ei e cel mai cald, cel mai frumos blond cu putinţă. Frumuseţii acesteia îi lipseşte o imperfecţiune care s-o puie în valoare. Şi apoi e prea bine îmbrăcată, nimic nu a pus la întâmplare, dimpotrivă, se observă o mare preocupare şi grijă a formei exterioare. Dudu e prea frumoasă, nu-i mai trebuie nimic, nu i se mai poate adăuga nimic. E prea gata, prea pusă Ia punct. Nu-ţi rămâne nici o bucurie în a găsi ceva la ea, pe care altcineva nu l-a văzut. N-are nevoe să-i dai nimic de la tine, nici măcar să-i împrumuţi ceva. Asta mi-o face neinteresantă. Cred că are un suflet bun. Dacă n-ar fi decât întâmplarea din tren şi încă ar însemna mult…

Mă cam supără, că se cam răsfaţă şi că vorbeşte prea mult. Dar are o căldură în ochi şi în glas, care-i colorează plăcut toate vorbele, chiar şi cele mai mărunte. E o fată care ştie să cheme prietenia.

Tatăl ei este un „domn”. E un tată, cum am citit doar prin cărţile cu tema „fericirea în familie” sau cum am văzut la cinematograf. O adoră.

Dudu vine mâine la mine. Aş fi fost mai mulţumită să mă duc eu la ea.

Apoi citesc însemnările ei, după prima mea vizită :

…Astăzi a fost Dudu la mine. Fata asta are un adevărat cer în inimă. Radiază, luminează, te contaminează de toată prospeţimea ei. Mi-a spus o grămadă de lucruri, neinteresante în sine, dar fermecătoare, asociate cu mimica şi cu glasul ei. A reuşit sa mă emoţioneze. Dudu mi-a spus că a pierdut-o pe mama ei de când era mică. Spunea Dudu că ea, ca să existe, a cerut sacrificiul acesta şi că faptul acesta i-a însemnat într-un anumit fel viaţa. Nu disting cât adevăr este în ceea ce mi-a spus şi câtă literatură. Dar dacă simte ea, în oricât de mică măsură, predestinarea asta, ameninţarea asta continuă, în viaţa ei, Dudu este în fond, o fată tristă. Dar e mai puţin tristă, pentru că îşi poate descărca inima. Aş vrea să-mi pot şi eu deschide sufletul… dar porumbeii mei albi şi negri se zbat in cuşca dinăuntru şi rareori îşi ia zborul câte unul, afară.

Citesc mai departe:

De opt zile, mă duc in fiecare zi la Dudu. Ea mă ajută să-mi prepar corijenţa. Dudu e o fată admirabilă. Simt tot timpul grija pe care o pune în a-şi ascunde superioritatea ei faţă de mine. Lecţiile noastre de franceză sunt adevărate poeme de delicateţe. Dudu umblă cu ignoranţa mea, cum ar umbla cu o bubă, îmi lasă mereu impresia că eu ştiu şi fără ea, că mă pot lipsi de ea şi că mă ajută numai pentru că îi foloseşte ei să revadă materia, nu pentru că aş avea nevoie. Când observă că n-am priceput bine un lucru, se întoarce, ca din întâmplare, şi ştie să strecoare explicaţia între un râs şi o glumă. Are un suflet de o rară gingăşie, îţi vine să-l săruţi. Dudu este primul om la care ţin. Perfecţiunea ei nu este numai fizică, e şi sufletească.

Sar câteva pagini şi mă opresc iar:

Astăzi m-am mutat la Dudu. După ce mi-am trecut corijenţa, Dudu şi cu tatăl ei mi-au propus să mă mut la ei. Mi-a venit greu să accept. Mi se părea copleşitoare şi umilitoare generozitatea oamenilor acestora. Dar Dudu a stăruit, m-a rugat să n-o las singură, a căutat să sublinieze la tot pasul, că-i fac un mare bine venind, că ea îmi râmâne cea îndatorată.. N-am naivitatea să cred că lucrurile stau aşa! S-ar putea însă, ca Dudu să aibă nevoie de tovărăşia mea, dar s-ar putea iar să-i fi fost milă de viaţa mea din casa mătuşii mele, să fi înţeles mai mult decât cred şi ştiu eu, că a înţeles. Cu ai mei n-am avut nici o greutate ca să-i fac să încuviinţeze schimbarea domiciliului meu. Pentru mama, e o grijă mai puţin.

Nu va mai trebui să-şi ia banul de la gură, ca să-l trimită mătuşii mele pentru întreţinerea mea. Iar eu nu voi mai avea de auzit: „Te ţin, aproape de pomană”, ori de câte ori, întârzie mandatul.

Şi, am pe deasupra şi o mare bucurie: Sunt aproape de Dudu, de draga mea Dudu, de unica mea prietenă, Dudu!

Reiau scrisul după cinci minute: Adineauri a fost Dudu la mine. Mi-a cerut să-i spun ce scriu în caiet. Sunt foarte tristă, pentru că n-am fost în stare să-i spun nimic. Dudu a plecat mâhnită, avea lacrimi în ochi. Ea crede că eu sunt nesinceră cu ea, că am taine pentru ea. Aş vrea să mă duc s-o iau în braţe şi să-i spun că ea e fiinţa cea mai aproape de inima mea. Aş vrea să pot avea un gest de elan, dar nu pot, am o jenă paralizantă. Şi nu sunt un om rece. Nu, dovadă e valul de căldură şi de duioşie care simt că-mi inundă inima, gândindu-mă că în seara asta, Dudu adoarme tristă, îndoindu-se de mine. Mă duc la Dudu.

citește marți continuarea aici