Într-o gară mică (XIII)

de Sidonia Drăgușanu

(dacă ai ratat primele părți, le găsești aici)

 

 

Câtă melancolie are glasul Luizei! O privesc în ochi câtăva vreme şi-mi trece prin minte un gând pe care-l uitasem, dar care m-a încercat de multe ori. Nu ştiu dacă fac bine că-i spun Luizei aşa de limpede ce cred:

— Luizo, am uneori impresia că în ultima vreme s-a petrecut cu tine un fapt pe care tu mi-l ascunzi… Şi rău faci…

Luiza se enervează:

— Dudule, nu-mi place să fiu suspectată… Ţie tot ţi se pare că am secrete faţă de tine. N-am nici un secret!

— Nu trebuie să te superi, Luizo, nici să ridici tonul… nu ţi-am spus nimic care să te îndreptăţească.

— Iartă-mă, Dudule, m-a făcut boala asta nervoasă, iritabilă, nesuferită… nici nu ştiu ce mai spun. Te-ai supărat, Dudu? Haide râzi, dacă râzi îţi spun ceva care o să te bucure.

— Ce?

— Râzi întâi.

— Parcă aş fi copil, aşa procedezi cu mine, Luizo… spui ori nu spui?

— Petru te iubeşte!

— Da, mă iubeşte?!

— Dacă-ţi spun eu!

— Dacă mă iubeşte, de ce mi-a spus ieri că sunt rea?…

— Tocmai fiindcă te iubeşte.

— Crezi tu asta? Luiza, ştii ce? Fă-mi tu pasienţa aceea cu toate cărţile, care zici tu că-i adevărată. Vrei?

— Dă-mi cărţile.

Alerg până în biroul lui Ţuluc. Într-un sertar sunt numeroase pachete cu cărţi de joc pentru bridge, pocher, rummy. Le iau pe toate şi i le duc Luizei. Luiza îşi alege cărţile, îmi cere o pernă pe care şi-o pune pe genunchi, amestecă cu gravitate cărţile, apoi începe să le întindă. Adună valet cu valet, popă cu popă, zece cu zece, îi rămân cărţi mai puţine, iar le amestecă, iar le întinde, aşa de vreo trei ori în şir.

— A ieşit, ţi se împlineşte! Să vedem acum pe ce se „taie”.

Iar le aşează, câte şase de data asta.

— Şi dacă nu se taie?

— Tot se împlineşte, pasienţa a ieşit, dar dacă se taie e şi mai sigur. Dar uite că se taie! Şi încă cum, şi pe aşi şi pe rigi! Asta înseamnă nuntă, Dudule!

— Zău? Ştii la ce m-am gândit, Luizo? Dacă mă mărit cu Petru!

— Mi-am închipuit!

— Ascultă, Luizo, dacă mă cere, fac nunta după Crăciun şi plecăm într-o călătorie frumoasă şi lungă… departe, departe, şi când o să ne întoarcem, Petru şi cu mine o să stăm aici, am de gând să schimb toată casa. Ţuluc mi-a promis că-mi cumpără un dormitor nou şi am să-l mai rog să ia şi un birou frumos pentru Petru… Şi o să fac o nuntă, ca-n poveşti… cu domnişoare multe de onoare, şi tu Luizo, ai să fii domnişoară de onoare… ce bine ţi-ar sta într-o rochie bleu de tafta… şi pe urmă te măriţi şi tu, cu un băiat drăguţ şi tânăr, tot ca Petru. Lasă, zici tu că nu te măriţi, dar o să-ţi treacă… doar n-ai să rămâi o viaţă întreagă domnişoară!

— Eu, Dudule, nu mă mărit, asta ţi-o spun sigur de tot. Tu trebuie să te măriţi.

— Mă rog, ce deosebire fundamentală este între noi două, să ştiu şi eu?

— Una foarte importantă: iubeşti şi eşti iubită…

— Şi tu vei iubi într-o bună zi şi vei fi iubită…

— Nu se mai poate.

— Cum „nu se mai poate”? şi iar o privesc bănuitor.

— Nu se poate — şi se fereşte de privirea mea — fiindcă eu sunt inaptă pentru dragoste.

— Cum vine asta?

— Sunt rece.

— Fleacuri… ascultă, Luizo, învaţă-mă mai bine cum să mă port cu Petru. Aş vrea să fie mai cald cu mine. Mi-e frică să nu fiu eu pripită, prea uşuratică, să nu fac vreo gafă.

— Cum să te învăţ… cum, asta merge cu „tactică” şi cu procedee?

— Nu-i aşa că nu? Aşa mă gândeam şi eu… Am să fiu cu el cum o să-mi vie, şi în orice caz, nu trebuie să-i arăt că-mi place atât de mult.

— Sigur… îmi răspunde Luiza, distrată.

Intră Zamfira cu ceştile cu ceai şi cu cozonac proaspăt.

— Ce bine — spune Luiza — mi se făcuse foame.

— Eu aş spune — îndrăznesc eu timidă — să mai aşteptăm cu ceaiul, peste vreun sfert de oră trebuie să vie şi… doctorul.

— Bine că mi-aţi adus aminte domnişoară, spune Zamfira, eram tocmai în grădină, când a trecut dom-doctor. Eu i-am zis: „sărut-mâna dom-doctor, nu poftiţi pe la noi, că v-aşteaptă duduile?…

— Cine te-a învăţat să spui aşa? sar eu.

— N-am spus bine, domnişoară? Eu credeam că e bine…

— Şi ce ţi-a spus domnul doctor?

— Dom-doctor mi-a spus: „Spune domnişoarelor că n-am să pot veni astăzi pe la dumnealor, că am treburi. Mâine pe seară am să viu”. I-am spus: „Săru-mâna, dom-doctor”, şi-o plecat.

— Bine, du-te acum şi am să te sun când o fi să strângi ceştile.

— Vezi, Luizo, ziceai că mă iubeşte… Uite cum mă iubeşte… Aşa iubire…

— N-o fi putând să vie, Dudu… lasă că vine mâine… bea-ţi acuma ceaiul, că se răceşte… haide, cozonacul e cald şi bun.

Beau ceaiul fără să scot o vorbă.

— Luizo, eu mă duc puţin în oraş să mă plimb, te superi dacă te las singură?

— Cum o să mă supăr… numai că e cam târziu, e cinci şi jumătate.

— Nu stau mult, Luizo.

Mă îmbrac repede ca şi cum m-aş grăbi să mă întâlnesc cu cineva.

Intru în odaia Luizei:

— Mă duc Luizo — ce să-ţi aduc din oraş?

— Dacă vrei, nişte fructe.

— Bine…

— Dar lasă-ţi mutra asta acasă… zău, n-ai nici un motiv să fii aşa de nenorocită.

Îi răspund cu un oftat.

— Haide, Dudu, să nu exagerăm…

— Mi-e necaz pe mine, Luizo, sunt o caraghioasă, îmi umflu singură capul… ce mă îndreptăţeşte să cred că omul acesta mă iubeşte? Nimic! Că mi-a sărutat mâinile într-o seară? A fost probabil un fel mai apropiat de a-mi mulţumi pentru cântec… Că mă priveşte uneori? Ei şi! O fi vrând să se amuze puţin… şi gâsca de mine îşi face iluzii, se vede mireasă, face planuri, îşi instalează casa, nu vezi în ce hal de ridicolă sunt?

— Vai, Dudu, cât eşti de copilăroasă!

— Ştiu, ştiu că şi tu mă dispreţuieşti, mă găseşti copilăroasă, ridicolă, uşuratecă şi gâscă. Gâscă, draga mea, cea mai autentică gâscă, e subsemnata.

— Nu eşti gâscă, Dudule… Ştii ce ţi-ar trebui tie? Ți-ar trebui un amor nefericit! Da, da… asta te-ar coace puţin. N-ai ideie ce bine ţi-ar prinde. Fiecăruia îi prinde bine.

— Ce să-l mai am? Ăsta nu-i destul? La revedere, Luizo!

Ajung din câţiva paşi pe stradă. Încotro? Oriunde. E o zi urâtă şi rece. Bate vântul, îmi ridic gulerul de la palton şi merg, merg, mereu. Ajung la Cartea Românească. Intru… răsfoiesc reviste, mă uit la cărţi… sus e o expoziţie de pictură, urc scările până la jumătate şi mă întorc din drum. Ce să caut eu acum la o expoziţie?

Ies de la Cartea Românească. Pe stradă, lume multă, râd fetele cu studenţii… femei mult prea tare vopsite… ofiţeri mulţi. Strada nu mă mai cheamă deloc. Cumpăr portocale şi banane de la un fructar de pe Bulevardul Brătianu. Pornesc spre casă. Îmi aduc aminte de toată conversaţia mea cu Luiza. Şi deodată mă gândesc că poate pe ea o iubeşte Petru. Şi mi se pare firesc să fie aşa. El a îngrijit-o, cu atâta suflet, cu atâta devotament. Nu era doar un simplu interes profesional. Era mai mult. Mult mai mult. Şi poate că şi el o iubeşte… Nu mi-a spus şi Ţuluc şi convorbirea mea de azi, cu Luiza?… Vorbea ca un om cu experienţă… ca un om care ştie ceva… Dacă e aşa, s-o ia pe ea de nevastă (şi gândul acesta mă muşcă de inimă), să-i cunune Ţuluc (cum mă doare!), să facă nunta la noi (începe să-mi placă suferinţa asta), pe urmă să plece într-un voiaj de nuntă…

Îmi place să-mi imaginez un tablou care-mi sfâşie inima: La fereastra unui tren cu destinaţia: străinătate — Luiza strălucitoare, cu Petru lângă ea, îmi zâmbeşte mie şi lui Ţuluc care am rămas pe peronul gării.

Merg pe stradă şi plâng.

Ajung pe strada noastră. Trec prin faţa casei cu tăbliţa: Petru Slave, Doctor în medicină de la Paris, specializat în boli interne. Mă uit cu melancolie, cum m-aş uita la poarta unui cunoscut, în faţa căreia stă un dric. Pentru mine, Petru Slave a murit!

Intru în casă. Şi din vestiar inima mea îşi schimbă bătăile. În cuier, paltonul cenuşiu, pălăria pluşată, mănuşile de antilopă.

Mă luminez toată.

În hall, Ţuluc, Petru şi Luiza stau de vorbă. O sărut pe Luiza, apoi pe Ţuluc. Lui Petru îi întind mâna cu răceală.

— Unde ai fost, Dudu? mă întreabă Ţuluc.

— Am hoinărit, am plecat de acasă la cinci şi jumătate, acum e…

— Şapte fără un sfert, răspunde Petru, cercetându-şi ceasul.

— N-am stat mult… uite Luiza portocale şi banane.

Luiza curăţă bananele.

— O să-ţi strici pofta de mâncare, Luizo, şi trebuie să-i ţinem companie doctorului, ia masa la noi, zice Ţuluc, care mă priveşte şiret.

Mă duc la mine în odaie, mă uit în oglindă, sunt gata să-mi schimb rochia, dar mă gândesc că nu se face. Întârzii însă dinadins, aş vrea să stau puţin de vorbă cu Luiza. Crăp uşa:

— Luizo! vrei să vii puţin aici?

Luiza vine. Îi arăt un scaun:

— Stai, Luizo, vreau să te întreb ceva… când a venit Petru?

— Cum ai plecat tu.

— A… a întrebat de mine?

— Sigur, cum a venit, i-am spus că ai plecat să te plimbi, îi părea rău…

— Zău, ce spunea?

— Nu spunea nimic, dar se vedea.

— Cine mai era acasă, când a venit el?

— Nu eram numai eu (mă pălmuieşte Luiza cu răspunsul), venise şi Ţuluc.

— Asta am vrut să ştiu, Luizo, haidem acum dincolo.

— Aţi terminat cu secretele? ne ironizează Petru.

— N-au fost secrete, mint eu cu naivitate.

— Peste câteva minute, rămân singură cu Petru în hall şi e destul de aproape de mine, ca să-mi spună în şoaptă:

— Mi-a fost dor de dumneata…

Îi simt răsuflarea aproape.

— Ţi-a fost dor de mine?

— Vezi bine, am venit!

— Nu te aşteptam, mi-a spus Zamfira că n-ai să vii.

— Am făcut tot ce s-a putut, ca să fiu acum aci…

— Trebuie să-ţi mulţumesc?

Intră Ţuluc şi Petru nu-mi poate răspunde decât cu o privire în care eu citesc nemulţumire. Îl las pe Petru cu Ţuluc şi intru în odaia Luizei:

— Luizo, să vezi, Petru s-a apropiat de mine, am crezut că mi se face rău, aşa de mult mi-a plăcut, şi mi-a spus că i-a fost dor de mine şi neroada de mine, ca să fiu spirituală şi distantă, i-am răspuns ironică… acum îmi pare aşa de rău… s-o fi supărat, nu? Ce să fac, Luizo?

— Să nu faci nimic… o să-i treacă.

Mi se pare mie, sau cu adevărat pe Luiza o plictisesc confidenţele mele, le ascultă cu un aer neglijent, nu se fereşte deloc, să-mi arate dezinteresul ei, pentru „problemele” mele.

— Luizo, ştiu că te plictisesc, dar aş vrea să te întreb ceva: tu ce crezi despre Petru Slave?

— Cum ce cred?

— Da, adică, îl apreciezi?

— Ca doctor? mă necăjeşte Luiza.

— Ca om, Luizo.

— Dar ce ştiu eu despre el? Mai mult decât că nu e prost, e politicos, că-şi cunoaşte meseria, că e bine îmbrăcat, că e simpatic… Şi că nu mă surprinde deloc că ţie îţi place…

— Luizo, dar ţie ţi-ar putea plăcea?

— Nu mi-am pus problema asta până acum şi de aci înainte de abia nu mi-o mai pun.

— A, îţi mulţumesc…

Discuţia noastră a alunecat pe o pantă primejdioasă. La timp, ne cheamă Ţuluc la masă. Petru e foarte atent cu amândouă, dar parcă de Luiza se ocupă mai mult. Mă pedepseşte — gândesc eu — pentru că am fost rea.

După masă, Luiza se simte cam obosită, Petru îi spune să stea culcată. Trecem în odaia ei. Nu ştiu cum se face de pleacă Ţuluc din odaie şi ies şi eu ca să dau nişte dispoziţii Zamfirei. Când mă reîntorc, îl găsesc pe Petru vorbindu-i foarte aproape Luizei şi când intru eu, subit tac amândoi.

Ştiu că a fost lipsită de tact şi de delicateţe purtarea mea, dar n-am putut să mă stăpânesc. Le-am spus cu un glas tare, care încetase să-mi mai semene. Îmi suna fals chiar în propriile mele urechi:

— Scuzaţi, nu ştiam că vă deranjez!

Şi am plecat trântind uşa.

 

citește joi continuarea aici