Într-o gară mică (XVI)

de Sidonia Drăgușanu

(dacă ai ratat primele părți, le găsești aici)

 

 

…Dar Luiza şi-a propus doar să vie în seara aceea la mine. N-a venit şi e adevărat, îmi aduc bine aminte, am adormit cu lacrimi în ochi. Sar pagini întregi şi fac iar popas:

Am plâns atât azi, încât mă dor ochii. A fost tata în Bucureşti. Dudu şi Ţuluc mi-au spus să viu cu el la masă. Cum era să-l aduc? Ei nu ştiu că tatăl meu e foarte rar treaz, că înjură şi că fiecare vorbă şi fiecare gest al lui mă umileşte. Mi-a fost greu să le spun adevărul, dar dacă aş fi izbutit să i-l spun măcar lui Dudu, n-aş fi trecut prin clipe atât de penibile, nu aş fi simţit bănuială şi neîncredere şi la Dudu şi la Ţuluc. M-a durut îngrozitor mustrarea lui Ţuluc.

Dudu a fost un înger. A venit să mă mângâie. Am avut un moment când credeam sigur că am să-i pot spune tot, dar mi-au venit cuvintele până în gât şi apoi s-au împotmolit. Am ieşit cu Dudu în grădină şi m-am plimbat.

În caietul Luizei, mult mai departe:

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a trimis boala. Fără ea, n-aş fi cunoscut dragostea. Un om cu mâini de Christ a venit la căpătâiul meu şi mă vindecă doar cu minunea ochilor lui buni şi cu atingerea mâinilor lui. Aş vrea să fiu toată viaţa mea bolnavă. Stă lângă mine ceasuri întregi, eu închid ochii, el crede că dorm şi rămâne lângă patul meu, ca să-mi vegheze somnul. Îl privesc printre gene, îi întind o mână şi el mi-o primeşte. Ce bune sunt mâinile lui şi cât de bine ştiu să le cuprindă pe ale mele! Şi cât de odihnitor e glasul lui şi Doamne, cât îmi este de drag!

Mă opresc din citit. Aşa de tare îmi bate inima, încât nu mai înţeleg nimic.

Nu ştiu sigur ce simt, milă, gelozie, adâncă tristeţe sau dragoste. Respir adânc şi vreau să citesc mai departe. Luiza scrie:

Când rămân singură cu Petru, nu mă mai doare nimic. E de ajuns să simt că se apropie de mine, ca să uit că sunt bolnavă. Petru e bun cu mine, îmi arată multă dragoste şi multă prietenie. Şi mereu, mereu, îmi spune: „Luizo, nu-i aşa că suntem prieteni?”

Eu îi răspund cu o strângere de mână. Dar oare numai prietenie e între mine şi Petru? Eu îl iubesc. Mă înfioară orice atingere. Aş vrea să-mi ia buzele într-o sărutare în care să mă pierd. Petru nu cred că se gândeşte la lucrul acesta. Nu-mi spune nici un cuvânt de dragoste. Dimpotrivă, mi se pare uneori că are chiar grijă ca accentul să cadă numai pe prietenie. Mereu mă întreabă: „Nu suntem noi Luizo, cei mai buni prieteni din lume?” Şi eu îi răspund, ferindu-mi ochii de ai lui: „Da, Petru, suntem foarte buni prieteni…”

Petru are alţi ochi pentru Dudu. Între ei nu s-a stabilit niciun fel de prietenie. Nu i-am auzit să-şi spună niciodată, pe nume. Petru, când se află de faţă cu Dudu, e tăcut. Are aproape o sfială, care îl face să înceteze chiar vorba, când intră Dudu. Am băgat de seamă că pe Dudu o surprinde neplăcut lucrul acesta. De altminteri, de la o vreme, Dudu e mult mai rece cu mine decât înainte. Adevărul e că şi eu sunt altfel. Mă simt bine, când sunt singură cu Petru. Dudu mă stânjeneşte. Uneori chiar, mă pornesc împotriva ei, învinovăţind-o că n-are tact şi că vine la mine, tocmai când nu o aştept. Dar e destul ca Dudu să-mi spună o vorbă prietenească, ca să mă recâştige şi ca să mă dispreţuiesc îndată, pentru tot ce am putut să gândesc. Ţin mult la Dudu. Şi de mine sunt nemulţumită.

Petru vine în fiecare zi. Dragostea mea mă încinge, mă sufocă. Din partea lui Petru, numai prietenie. Dar eu sper mereu.

Peste câteva pagini:

Petru a venit astăzi la mine. Era foarte abătut. L-am întrebat de vreo câteva ori, ce necaz are, dar mi-a răspuns doar cu un oftat. M-am apropiat de el şi i-am spus încet: „Petru, dacă e adevărat că suntem aşa de buni prieteni, de ce nu-mi spui şi mie ce ai pe inimă?”

Petru a ridicat ochii şi mi-a zâmbit. Mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o şi mi-a spus cu un glas scăzut, care venea din fund de tot: „E adevărat că ai putea să mă asculţi, ca o bună prietenă, Luizo?”

Atât de tare m-a emoţionat glasul lui, încât cu greu am putut răspunde, cu un glas mic, care de abia se auzea : „Spune Petru!”

Petru şi-a tras scaunul lângă patul meu şi a tăcut câteva clipe. Apoi mi-a spus: „Luizo, Luizo, se întâmplă ceva cu mine… nu simţi?… iubesc…”

Eu am simţit că mă sfârşesc. I-am întins mâna. Petru nu mi-a luat-o. S-a sculat de pe scaun, a făcut câţiva paşi prin odaie, s-a aşezat iar pe scaun şi m-a întrebat cu glas mai puțin emoţionat: „Sunteţi bune prietene, nu? Ea nu ţi-a spus nimic?”.

Am simţit că mă scufund. Petru s-a apropiat de mine şi m-a întrebat speriat: „Ce-i cu tine, Luizo, ţi-e rău?”

I-am răspuns: „N-am nimic Petru, sunt slăbită, atâta tot…”. Apoi m-am silit să spun cu un glas care nu era al meu: „Nu pot să-ţi spun nimic, despre Dudu, Petru. N-am vorbit niciodată despre… lucrul acesta, cu ea”.

Convorbirea noastră a fost întreruptă pentru că a intrat Dudu.

Două zile mai târziu, Luiza scria iar:

De când am aflat că Petru o iubeşte pe Dudu, mi-a rămas o singură speranţă periferică, un mic drept la o fericire pe care nu vreau s-o reprim. Mă gândesc că dacă Dudu nu-l iubeşte, eu am să-i arăt atâta dragoste lui Petru, încât o să mi-l apropii.

Cu mintea, lucrul acesta îl cred posibil, dar ce folos că sufletul refuză să-l creadă.

Peste câteva seri, Luiza scrie:

Astă seară, am înţeles că nu mai trebuie să sper nimic. Dudu îl iubeşte pe Petru. Am văzut în seara asta, am văzut prin oglindă, cum Petru îi sărută mâinile lui Dudu. Erau transfiguraţi amândoi. Privirile mele s-au încrucişat în oglindă, cu ale lui Dudu. Poate că a înţeles Dudu, că în clipele acelea o uram!

Şi ce vină are ea? Şi ce vină am eu? O singură vină o poartă întâmplarea. Ne-a dus pe acelaş drum. M-am gândit toată noaptea la destinul meu şi mi-a venit să-l scuip. Şi numai dacă am s-o mai pot iubi pe Dudu, ca şi înainte, am să mai pot crede în sufletul meu. Măcar atât să-mi rămâie.

…Şi mai departe:

Dudu s-a schimbat mult. Nu mai e cu mine, cum era înainte. Mă priveşte ca pe o rivală. Mă iscodeşte, mă bănuie, mă insultă cu o privire, mai mult decât cu o palmă. Am fost de câteva ori pe pragul unei mărturisiri şi m-am oprit. E încă prea vie dragostea mea. Mi-ar curge sânge din mine dacă aş putea să vorbesc despre ea, s-o discut, să mă cert pentru ea. Şi ce i-aş putea spune lui Dudu? Orice i-aş spune, ar întrista-o. Să-i spun că dragostea ei calcă peste inima mea, să-i spun că dacă nu l-ar iubi ea pe Petru, poate că Petru ar fi al meu, că aşa, trebuie să renunţ la dragoste şi că experienţa asta tristă, mă îmbătrâneşte înainte de vreme?

…Să-i spun că ştiu demult că sunt un om fără noroc… Dar la ce bun? Dudu e bună, e aşa de bună încât ar fi în stare să-şi strice fericirea ei, ca să nu mă lase singură, în nefericirea mea.

Mă opresc din citit. Mă gândesc la cuvintele Luizei:

„Dudu e aşa de bună încât ar fi în stare să-şi strice fericirea ei ca să nu mă lase singură, în nefericirea mea”.

Nu Luizo, nu e adevărat, nu-i deloc adevărat!… Te înşeli, Luiza! Eu mi-aş apăra fericirea, eu aş lua-o în braţe şi aş fugi cu ea şi nu m-aş uita îndărăt. Luizo, nu uita că eu nu sunt decât o fetiţă slabă.

Tot în caietul Luizei:

Eu nu mai pot fî prietenă cu Petru ca înainte — mă surprind chiar cu mici răutăţi, pe care le regret îndată, dar care niciodată nu-i scapă lui Petru. Ieri m-a întrebat: „Luizo eşti supărată pe mine? Nu mai eşti drăguţă şi prietenoasă ca înainte…”.

Eu nu i-am răspuns. Mi-a venit doar să plâng. Atunci Petru s-a apropiat de mine, mi-a ridicat capul de pe pernă, s-a uitat lung în ochii mei şi s-a întristat. A înţeles! Mă mângâia fără cuvinte, plimbându-şi mâna pe părul meu. Era umilitoare situaţia, dar era aşa de caldă mâna lui! Pe negândite a intrat Dudu. Petru a tresărit, eram şi eu încurcată, nu ştiu ce şi-a închipuit Dudu; a plecat trântind uşa. Îndată după ea a plecat şi Petru, foarte trist, foarte abătut. M-am dus la Dudu în odaie. Am găsit-o plânsă. Mă dusesem hotărâtă să-i explic totul, dar n-am fost în stare decât s-o rog să aibă încredere în mine.

Dudu e un copil admirabil, am liniştit-o îndată, ea e aşa de bine dispusă întotdeauna ca să se încreadă în oameni, îi crede pe toţi buni, suspiciunea e o abatere de la linia ei. Dudu suferă dublu, decât ar suferi un alt om deprins să se uite pieziş; pe ea o surprinde orice abatere de la loialitate. Dudu e deschisă, sinceră, necontrafăcută. Ea trebuie să fie fericită şi eu nu trebuie s-o stingheresc.

Peste două zile, Luiza scrie iar:

Azi am avut cea mai grozavă emoţie din viaţa mea. Sub perna mea, am găsit o scrisoare de la Petru… Petru îmi scrie:

… Aşadar, o iubeşte aşa de mult pe Dudu, încât vrea să-i cruţe orice mâhnire, orice problemă de conştiinţă! Nu-i pasă dacă prin asta e şi mai crud cu mine. Nici nu-şi dă seama, desigur, câtă cruzime, conţin doar rândurile astea: „Luizo, vreau să mă poată iubi fără nici o remuşcare, fără nici o umbră!”

… Să-l iubească aşa cum vrea el! Eu n-am să mă plâng niciodată, niciodată. Dudu n-are să afle suferinţa mea. Fii liniştit, Petru!

A doua zi, Luiza scria:

Mă pregăteam să-i răspund lui Petru, cu scrisoarea lui, în față. Pe negândite, a intrat Dudu. A fost o scenă îngrozitoare. Dudu a rămas cu ochii la plicul pe care îl primisem de la Petru. Eu i-am spus nişte cuvinte stupide şi rele. Nu ştiu ce mi-a răspuns. A plecat îndată şi am auzit-o alergând spre birou.

Doamne, ce să fac, cum să mă descurc, ce trebuie să fac ca să-mi recâştig încrederea şi prietenia lui Dudu? Să-i explic, să-i vorbesc, dar ca şi în alte rânduri, când un singur cuvânt de-al meu ar fi putut limpezi totul, n-am putut să-l spun.

M-am gândit în toate chipurile şi m-am oprit la o soluţie. Să mă duc la Petru şi să-i spun lui tot ce s-a întâmplat, să-l întreb pe el, ce trebuie să fac. Recunosc că am ales soluţia asta, dintre alte câteva, mai mult pentru o bucurie ascunsă a mea, pe care nu îndrăzneam să mi-o recunosc, decât din prietenie, pentru prietena mea, Dudu.

M-am îmbrăcat repede, n-am spus nimănui că plec, deşi era întâia oară, după boala mea, când ieşeam din casă.

Am trecut repede drumul şi am sunat la uşa lui Petru. M-a întâmpinat o slujnică care m-a poftit în sala de aşteptare, unde mai aşteptau câţiva oameni.

Am aşteptat aproape un ceas, până au plecat toţi şi am rămas singură. Am intrat în cabinetul lui Petru. Nu i-am dat timp să facă nici o supoziţie, nici să mă întrebe ceva. I-am strâns mâna şi i-am spus repede: Petru, Dudu ştie că mi-ai scris!! Ce-i de făcut? I-am povestit apoi cum s-a întâmplat. Petru asculta tăcut. Apoi, am încercat să-i spun cât am putut mai simplu (mă găseam falsă şi teatrală tot timpul) că ştiu sigur că Dudu îl iubeşte mult şi că, după părerea mea, ca să se curme odată acest joc de-a ascunselea cu dragostea, ar trebui să-i spună că o iubeşte şi să se căsătorească cu ea.

I-am mai spus, că de mine să n-aibă nici o grijă… voi pleca curând acasă la mine. Spunând vorbele astea, mi s-a făcut o copleşitoare milă de mine şi nu mi-am putut stăpâni plânsul.

Petru s-a apropiat de mine, şi-a pus amândouă mâinile pe umerii mei şi mi-a spus: „Luizo, haide, Luizo, te rog să fii cuminte!”

Mie mi s-au părut aşa de convenţionale cuvintele astea, încât i-am dat cu un gest brusc, mâinile jos de pe umeri, şi am plecat.

De abia acasă am putut plânge în voie. Pe Dudu, n-am vrut s-o văd toată ziua.

După aceste rânduri, Luiza n-a mai scris nimic. Am închis caietul. L-am închis cu o nesfârşită amărăciune. Ce mai putea să însemne certitudinea dragostei mele de aci înainte, când am aflat pe ce preţ am dobândit-o?! Eram hotărîtă să mă duc Ia Luiza, să-i spun că renunţ şi la dragoste, că preţuesc înainte de toate, prietenia ei. Cu gândul acesta am intrat în odaia Luizei. Am rămas uimită în prag.

 

citește joi continuarea aici