Într-o gară mică (IV)

de Sidonia Drăgușanu

(dacă ai ratat primele părți, le găsești aici)

 

Capitolul V

ȘCOALA

Cu şorţuri negre şi cu guleraşe albe scrobite, cu ghiozdane şi cărţi noui, Luiza şi cu mine luăm drumul spre şcoală. Răsună din stradă glasurile elevelor, adunate în curte. E prima zi de şcoală şi azi se poate face gălăgie, fără admonestările cancelariei.

Îmi caut clasa, în grupurile răzleţe de fete şi, până s-o găsesc, de zeci de ori îmi aud numele strigat: Dudu! Denisa! Gore, Denisa!

Le găsesc pe Mimi, pe Jacqueline, pe Florica, pe Cora, pe Jeana.

— Ura, Dudu! Ce faci, Dudule? Te-ai mai îngrăşat, arăţi foarte bine, te-ai făcut mai frumoasă!

Abia găsesc momentul să spun şi eu:

— Fetelor, s-o cunoaşteţi şi voi pe Luiza Christu, noua noastră colegă, prietena mea. Ne aşezăm toate pe o bancă lungă, din curtea şcolii. Mimi — deţinătoarea ştirilor senzaţionale — ne spune ce profesori s-au schimbat, cine sunt, cum sunt:

— Ne vine la matematică, fetelor, un profesor — Stănescu îl cheamă — a fost pe la Iaşi în comisia de Bacalaureat, am auzit că e foarte sever, lasă pe capete. Nu ştiu ce o să mă fac eu, care nu am nici o afinitate cu matematica.

— Parcă eu am! spun eu.

— Dar domnişoara Ionescu, mai vine la Istorie? (nu ştiu cine întreabă, Cora parcă).

— Vine!

— Şi domnişoara Gheorghiu?

— Şi!

— Şi să vă mai spun ceva — spune Mimi aproape pe şoptite: domnişoara de Latină s-a măritat şi vine în locul ei, soţul.

— S-a măritat domnişoara de Latină? Tot cu un profesor?! (se miră nu ştiu de ce, Jeana).

— Tot cu un profesor.

— Păcat!

— Cum păcat? (se indignează Cora). Bine că s-a măritat, săraca, ce, credeţi că e o fericire să fii toată viaţa profesoară?

— Ei, păcat pentru noi, că era foarte bună. Cine ştie cum o să ne împăcăm cu soţul?!

— Ascultă „tu” — mi se adresează Florica — or mai fi bune cărţile de clasa Vll-a din anul trecut? Că le am de la verişoară mea. Ar fi o mică economie.

— Nu ştiu, Florico. Mimi ştie tot ce vrei.

— Ce zici, Mimi?

— Eu cred că majoritatea or să fie bune.

— Fetelor, spune Jacqueline, azi ne dă lista de cărţi şi pe urmă ne dă drumul acasă. Mergem pe urmă la şosea?

— Mergem, mergem! răspundem toate în cor.

În balconul din curte apare domnişoara secretară. Ne cheamă cu un clopoţel, al cărui sunet îl acompaniază cu vocea: „În clasă, fetelor!”

La fel de nedisciplinate ca în toţi anii, ne îngrămădim la uşi, ne înghiontim, ne călcăm pe picioare, ne cad ghiozdanele din mâini, ni se strâmbă gulerele la gât.

Ne repezim să ne ocupăm locurile noastre din bănci şi fiecare se bucură când îşi revede pupitrul ei pe care, fireşte, şi-a gravat numele într-o recreaţie sau în ora de lucru, cu acul de cusut.

Revăd tabla, proaspăt vopsită, tabla care întotdeauna m-a terorizat. De o mie de ori scriu mai rău pe ea, decât pe caiet.

Îmi iau locul în cap de bancă. După mine, se repede Mimi (cu care ştiu că iar mă voi certa tot anul, ba că mi-a luat tocul, ba că mă împinge în bancă, ba că n-o las să copieze la teze, dar cu care mă împac întotdeauna pentru că suntem legate printr-o mare simpatie reciprocă), apoi vine Florica (are penar, linie, ascuţitoare, cărţile întotdeauna îmbrăcate în albastru, sugativa cusută de caiet, zece, forma exterioară!) După Florica, dă buzna Jacqueline.

Luiza rămâne pe dinafară. Îşi ia ghiozdanul şi se aşează singură într-o bancă laterală, cu două locuri.

Îmi iau ghiozdanul îndată şi fug lângă ea. Mimi mă strigă:

— Dudu, vino la loc! ce înseamnă asta?

— Stau aci, Mimi. Dacă Luiza n-are loc în banca noastră…

— Să stea şi ea cu noi!

Nu se poate, fetelor, că n-avem voie să stăm cinci într-o bancă, pe una din noi, tot o mută.

— Să stea Christu în fata noastră, cu Magda şi cu Lola.

— Nu se poate, stau eu cu ea.

— Să-ţi fie ruşine că ne-ai părăsit! Eşti o infidelă!

Mimi se apleacă la urechea Floricăi şi-i spune ceva. Florica o trădează cu o privire, a cărei traectorie merge drept spre mine şi spre Luiza. Jacqueline, mai puţin conspiratoare, se mulţumeşte să mă ameninţe doar cu vârful degetului arătător.

Luiza îmi spune că puteam să rămân lângă colegele mele de bancă, că ea nu se supără. Eu o asigur că n-am făcut nici un fel de sacrificiu venind lângă ea şi că mă bucur chiar că avem o bancă cu două locuri, în care stăm bine şi că e aproape de sobă, că la iarnă are să ne fie cald, şi că se vede bine la tablă…

 

În fosta mea bancă, locul meu l-a luat Cora. Fără voia mea, sunt atentă la tot ce se petrece acolo, la tot ce se vorbeşte şi când râd toate, aş vrea să ştiu şi eu de ce râd şi-mi pare parcă puţin rău de veselia pe care am lăsat-o acolo.

Se deschide uşa de la cancelarie şi domnişoara secretară, aceeaşi, neschimbată de ani de zile, citeşte de după ochelari, o listă de cărţi. Eu scriu pe tabla mare, fiecare autor cu manualul respectiv, şi fetele copiază.

Ultimul autor pe care îl scriu e cel de muzică.

— Acum puteţi pleca! În linişte, vă rog! Şi mâine la opt sunteţi în clasă!

Ne sculăm în picioare şi domnişoara secretară pleacă.

Aceeaş precipitare la ieşire, aceeaş goană spre cuier, din prima zi de şcoală. Se pot auzi dialogurile care se vor auzi un an întreg, de aci înainte, în acest loc:

— Cine mi-a luat pelerina? Vai, dragă, unde mi-a pus-o! Asta numai Geta a făcut-o! Obiceiul ei!

— Să-ţi fie ruşine, Ionescu Elena, uite cum îmi calci pălăria în picioare, mai uită-te, dragă, pe unde calci!

— Angela, tu mergi cu tramvaiul sau pe jos?

— Pe jos.

— Stai să-mi pun pălăria şi merg cu tine.

Eu o iau de braţ pe Luiza si plecăm. De abia am făcut câţiva paşi pe stradă şi aud:

— Gore! Christu! Staţi!

Mimi, Jacqueline, Cora, Florica, Jeana şi Lola:

— Nu mergeţi la şosea cu noi?

— Nu mergem, fetelor, e târziu şi ne aşteaptă cu masa.

— Ei, haideţi, frate, doar azi mai putem să hoinărim, încearcă să ne convingă Mimi.

Eu sunt gata să primesc, dar o privesc pe Luiza şi înţeleg, din rezerva ei, că nu vrea să mergem.

— Nu se poate, fetelor, mergem duminică dimineaţa.

Mimi mă ia de braţ pe mine, Jaquelina pe Luiza, iar celelalte rămân în urmă. Mimi mă întreabă:

— Cine e Christu asta, Dudule? Unde a învăţat până acum? Ce fel de fată e? De când eşti prietenă cu ea?

— Ah, multe mai vrei să ştii, Mimi!

Dau toate relaţiile posibile, nici eu nu ştiu prea multe despre Luiza, dar nu vreau să mărturisesc.

— E drăguţă, nu e rău făcută, pare să nu fie proastă, dar e un sloi de gheaţă, spune Mimi.

— Nu, nu e rece — mint eu — când o cunoşti mai bine, vezi că e altfel.

— Poate… în ori şi ce caz, puteai să rămâi cu noi în bancă, dar aşa-i la tine, noutăţile primează!

La primul colţ, fetele se urcă într-un tramvai care duce spre şosea, vor să se urce prin faţă, se încinge o discuţie în contradictoriu cu vatmanul, care le convinge în cele din urmă să se urce prin spate.

Luiza şi cu mine o luăm spre casă.

— Luizo, cum ţi s-a părut şcoala, fetele, crezi că o să te simţi bine cu ele?

— Dacă eşti tu cu mine, Dudu!

— Spui drept, Luizo, îţi ajunge?

— Ţie să-ţi ajungă… parcă regretai că n-ai rămas în banca ta… spune drept, aşa-i că am dreptate?

— Luizo, puţin de tot, regretam, când le vedeam râzând şi vorbind. Tu ştii că mie îmi place vorba şi râsul… Dar mi-a trecut repede. E foarte bine lângă tine, Luizo! Spune Luizo, cum ţi se pare Mimi?

— Drăguţă.

— Dar Jacqueline?

— Drăguţă.

— Cora?

— Tot drăguţă.

— Altceva nu mai găseşti de spus? Drăguţă, drăguţă, drăguţă. Ce-i monotonia asta în aprecieri?!

— Dacă nu le cunosc, Dudu! Ce pot să spun despre ele?

— Ai dreptate, Luizo… Tu nu te stârneşti la admiraţie şi la simpatie, ca mine, din nimic. Tu ştii să judeci ponderat, vezi lucrurile la rece. Aş vrea să învăţ şi eu asta de la tine. Da, da, nu râde! Eu ştiu că mie îmi trebuie mai multă ţinută, mai multă rezervă! Ţuluc a încercat si el să mă corijeze, dar nu a reuşit, pentru că în fond lui îi place să-i comunic tot ce gândesc, tot ce simt. Uneori, însă, îşi bate joc de-abinelea de mine când se întâmplă să vin acasă cu vreo descoperire senzaţională.

Aşa, anul trecut — da, în clasa VI-a — am avut o singură lună, o colegă, una Mirona Vâlceanu (s-a retras apoi, se zvonea că s-a logodit cu un doctor). Fata aia m-a impresionat de cum a intrat în clasă. Era înaltă, subţire, cu nişte ochi prea mari şi prea negri, cu părul împărţit în două cozi groase de o cărare ideală. Stătea singură în banca în care stăm noi acum.

Cum a sunat de recreaţie, m-am apropiat de ea şi am intrat în vorbă. Fata mi-a spus că citeşte numai filosofie, că scrie poezii — un fel de meditatii poetice — că e dezgustată de mediocritatea şi platitudinea vieţii, (la 16 ani, Luizo!) că oamenii sunt toţi mărunţi şi neinteresanti, că suferă cumplit, la fiecare atingere cu lumea din jurul ei. Că este o prăpastie între concepţia ei de viată şi între ce-i oferă viaţa. Că sufletul ei (mereu „sufletul ei”) este chinuit de probleme şi de nelinişte. Nicio fată nu-mi vorbise aşa. Toate erau supărate când luau o notă proastă, fericite pentru o rochie nouă sau pentru o laudă din partea profesorilor. Dar fată mai interesantă decât Mirona, spuneam eu, nu mai există.

Acasă, i-am repetat lui Ţuluc cuvânt cu cuvânt, tot ce-mi spusese fata. Ţuluc mi-a propus s-o chemăm la un dejun, ca s-o cunoască şi el. Şi a venit. Avea o figură tragică, cu părul, cu ochii, cu paloarea feţii speculate Ia maximum. O persoană aşa de distinsă, se jenează să se hrănească, pentru ea mâncarea e o prejudecată. De abia a gustat din mâncare. A discutat cu Ţuluc (eu începusem să nu mai exist, mă făcusem mică şi nu interveneam în discuţie, socotind că lucrurile pe care le vorbesc ei nu sunt pentru înţelegerea mea). A fost un dejun cu o rară ţinută şi importanţă pentru mine.

Abia aşteptam să plece Mirona ca să-l pot întreba pe Ţuluc ce crede despre descoperirea mea.

Ţuluc a început să-mi vorbească cam în termenii aceştia: „Ce interesantă fată, ce zâmbet straniu avea, ce privire mistică şi adâncă, şi ce profundă înţelegere a vieţii! Şi ce precocitate!”

Ei bine, Luizo, nu ştiu cum, deodată mi-a apărut Mirona aşa cum era de fapt, ridicolă, îmbâcsită de o literatură proastă, preţioasă, falsă, şi am izbucnit într-un râs şi eu şi Ţuluc. Ţuluc a încercat să mă consoleze: „Ce vină ai tu, Dudule, că n-ai făcut o descoperire senzaţională? Asta nu înseamnă decât că oamenii interesanţi sunt foarte rari”.

Sau să mă fi văzut, Luizo, venind odată acasă de la o logodnă… Îi ţineam lui Ţuluc adevărate discursuri despre frumuseţea dragostei (vorbeam în deplină cunoştinţă de cauză), îi făceam un fel de apologie a dragostei şi a logodnei.

Ţuluc a avut tactul să nu-mi vorbească rău despre iubire. Eu l-aş fi categorisit îndată „burghez” (cuvântul acesta are, de altfel, un înţeles foarte larg pentru mine. Când un tată refuză să-şi dea fata după un artist sau după un student, eu zic că e „burghez”. Când cineva nu apreciază poezia modernă, sau pictura cubistă e, fireşte, tot burghez. La fel pentru cei ce-mi dau sfaturi practice).

— Noroc că eu m-am abţinut tot timpul, spune Luiza.

— Deşi ai fost uneori ispitită să-mi ţii chiar predici. Spune, nu-i aşa că sunt multe lucruri în firea mea care-ţi displac?

— Nu, Dudule, asta-i prea mult spus, dar mi-ar place să te uiţi mai atent la oameni, şi după ce ţi s-o părea că te-ai uitat bine, te mai uiţi o dată şi încă o dată şi pe urmă laşi timpul să-ţi mai coacă impresiile.

Cum mergeam pe stradă, ne-am întâlnit la un colţ cu un flaşnetar. Învârtea de manivela unui instrument, care semăna cu un bufet. Se oprise în faţa unei curţi cu porţile de fier. Copiii se adunaseră la gard şi priveau cu ochi minunaţi, papagalul.

— Haide, Luizo, să scoatem şi noi o „planșetă”.

Desfacem biletele roşii şi observăm că sunt identice amândouă, ca text.

— Ne-a păcălit, Dudule!

— Poate că nu ne-a păcălit, Luizo… poate că seamănă vieţile noastre…

Acasă, Luiza găseşte o scrisoare de la părinţii ei. N-o desface. Cere voie s-o citească în odaia ei. Eu rămân singură. Iar îmi aduc aminte de caietul gros al Luizei, în care în fiecare noapte scrie tot ce-ar trebui să-mi spuie mie.

 

citește joi continuarea aici