Adevaratul sau neadevaratul Mos Craciun

— Doresc să vorbesc cu doamna directoare, spuse omul care cu câteva clipe mai înainte se oprise în faţa tăbliei mari, agăţată de poarta de fier, pe care scria cu litere negre: Orfelinat de curs primar.

Şovăise înainte de a intra cu toate că pornise de acasă hotărît să-şi îndeplinească azi o veche dorinţă, nemărturisită încă nimănui. Avea o singură teamă: să nu fie rău primit, să nu i se pună prea multe întrebări, să plece mâhnit că fusese rău înţeles.

Dar îşi făcu curaj şi păşi în curte. De la fereastră cineva îl văzuse intrând şi înainte de a suna, o fată mai mărişoară, cu cozile învârtite pe cap, îmbrăcată într-un şorţ negru îi ieşi înainte şi îi deschise aşa.

— Luaţi loc, o chem îndată pe doamna directoare.

Omul se aşeză pe un scaun; cercetă cu privirea pereţii ursuzi ai odăii şi cu toate că era foc în sobă, cu toate că era îmbrăcat cu un palton îmblănit, simţi un frig prin oase, frigul acela pe care nu-l gonesc nici verile cele mai fierbinţi, nici flacăra cea mai arzătoare.

Doamna directoare nu era aşa cum şi-o închipuise el: o femeie uscată cu un coc caraghios cocoţat în vârful capului şi nu avea un nas lung şi ascuţit. Era voinică, cu o faţă rotundă, cu un nas gros şi scurt, care te făcea să zâmbeşti şi să-i vorbeşti fără ocoluri. Omul și-a rostit numele, apoi a spus directoarei pentru ce anume venise.

— Doamnă, vreau să fiu în anul acesta, Moş-Crăciun pentru copiii din orfelinatul d-voastră.

— Mă rog,… s-a înclinat directoarea, neştiind încă prea bine despre ce era vorba.

Vreau să fac un pom de Crăciun, să cumpăr daruri pentru toţi copiii — spuneţi-mi vă rog câţi copii sunt? — şi eu să viu îmbrăcat ca Moş-Crăciun, cu mustăţi albe ca Moş-Crăciun, şi să împart darurile dacă veţi încuviinţa, bineînţeles.

— Avem doar 50 de copii în orfelinat, orfelinatul nostru este mic, modest, trăieşte din subvenţia câtorva doamne milostive. Aproape jumătate din pensionarii noştri, au plecat de sărbători la câte o rudă mai înstărită. Au rămas să petreacă sărbătorile aici, vreo 26-27dintre ei. Dacă d-voastră vreţi să le faceţi o bucurie atât de mare, eu nu pot să fiu decât fericită.

Omul a mulţumit şi a plecat. A spus că se întoarce în ziua următoare, ca să pregătească pomul şi a rugat-o pe directoare să trimită copiii la plimbare, să nu fie de faţă niciunul şi a mai rugat-o să nu vorbească nimic despre el, nici despre darurile care îi aşteaptă.

A doua zi, au început să sosească de dimineaţă pachetele cu haine, cu ghete, cu jucării, cu cărţi, cu bomboane, cu nuci, cucozonaci şi tot felul de bunătăţi. Şi după amiază, când toţi copiii erau cu pedagoga în Cişmigiu, a venit omul care voia să fie Moş-Crăciun pentru oropsiţii din orfelirat.

A împodobit bogat şi frumos bradul adus de el în trăsură şi-a pus o haină roşie cu blăniţă albă pe mărgini, şi-a lipit sprâncenele groase, barba şi mustăţile şi şi-a pus desaga cu daruri în spinare. Spre seară — era în ajun de Crăciun — s-au întors îngheţaţi de frig, cu obrajii roşii şi cu mânuţele vinete, copii de la plimbare. Pe sală, i-a întâmpinat directoarea:

— Duceţi-vă şi scoteţi-vă paltoanele, căciuliţele, şoşonii, şi veniţi cu toţii în sala de mâncare. Vă aşteaptă o mare bucurie: a venitMoş-Crăciun!

Copiii, au tăcut o clipă, înmărmuriţi de neaşteptata veste, apoi a început o zarvă mare, chiote de bucurie, alergau pe sală ca nişte bile mari.

Dar când s-au apropiat de uşa sălii de mâncare, iar au tăcut se uitau turburaţi şi puţin înfricoşaţi unul la altul, până când Matei, a trecut în fruntea tuturor şi a apăsat pe clanţă.

In sala de mâncare, doar lumânările de brad luminau şi Moş-Crăciun stătea sub pom, nemişcat, cu sacul pe spinare.

Copiii s-au strâns toţi într-un loc şi îl priveau uimiţi, înghesuindu-se unii într-alţii, dându-şi mâna, simţind nevoia să fie uniţi, pentrucă o bucurie ca aceasta, amestecată cu atâta spaimă nu mai cunoscuseră niciodată.

— Dragii mei, spuse Moş-Crăciun, şi directoarea simţi şi ea un fior căci glasul de acum nu mai semăna de loc cu acel al omului cu care vorbise doar cu câteva minute înainte. — Dragii mei copii, am venit în seara asta de ajun de Crăciun, să vă răsplătesc pentru toate faptele voastre bune dintr-un an întreg. Chiar dacă ar fi să ţiu seama şi de greşelile voastre, ceea ce vă spun din capul locului că n-am de gând s-o fac, tot aş avea de ce să vă răsplătesc pentru că e mult mai mare binele pe care îl faceţi decât răul.

De acolo de sus de unde văd eu lumea şi oamenii, de unde v-am urmărit pe fiecare în parte de atâtea ori…

— Sunt sigur că nici nu ştii cum ne cheamă, îl întrerupse Matei, ieşind din grupul tovarăşilor lui. Eu ştiu că Moş-Crăciun nici nu există, că este o născocire a oamenilor! Şi din câţiva paşi, fu lângă cel care-şi întrerupse cuvântarea şi-l privea fără urmă de mustrare pe Matei. Îi smulse barba şi strigă triumfător:

— V-am spus eu că nu este Moş-Crăciun? Uitaţi-vă la el! Eun om ca toţi oamenii.

Directoarea se repezi să-l scoată pe Matei afară, câţiva băieţi izbucniră în plâns, alţii râdeau, alţii rămăseseră împietriţi.

— Lăsaţi-l doamnă directoare să vorbească, vă rog, nu-l daţi afară! Lăsaţi-l vă rog, vorbi omul de lângă bradul împodobit. Şi apropiindu-se de Matei, îl luă de mână. Băiatul se smuci.

— De ce fugi de mine ? Stai! Nu ţi se întâmplă niciun rău. Vreau să te întreb de unde ştii tu că nu există Moş-Crăciun, că este doar o născocire a oamenilor?

— Ştiu de la mama mea, răspunse Matei înfruntând toate privirile. Şi urmă: aveam cinci ani, când a murit tata şi şase când a murit mama. Eram săraci. Stăteam într-o casă mică, dărăpănată, într-un fund de curte plină cu case tot atât de mici, tot atât de dărăpănate ca a noastră, în care trăiau oameni tot atât de necăjiţi şi de săraci ca noi.

Eram o droaie de copii şi ne jucam pe un maidan unde veneau uneori când scăpa de sub supravegherea guvernantei, un băiat de oameni bogaţi. El ne-a spus prima dată că în fiecare an vine Mcş-Crăciun, cu o traistă plină de jucării. M-am dus acasă şi am întrebat-o pe mama dacă o să vină şi la noi Moş-Crăciun şi am mai întrebat-o ce o să-mi aducă mie?

Îmi doream o pereche de patine şi de ghete şi o minge mare.

Atunci am aflat de la mama, că Moş-Crăciun nu există, că l-au născocit bogaţii ca să mai facă o bucurie copiilor lor, ca să mai aibe un prilej să-i resfeţe. Mi-a mai spus mama că a văzut cu ochii ei cum servitorul moşierului de peste drum, îşi lipea barba falsă şi-şi punea o haină roşie — ca a d-tale — căci stăpânul lui îi poruncise să facă pe Moş-Crăciun pentru copiii lui.

De câteva ori, cât vorbise Matei, doamna directoare a încercatsă-l întrerupă dar de fiecare dată, omul căruia Matei îi smulsese barba a rugat-o să-l lase să spună tot ce are pe inimă.

— Bine băiatule dragă acum am înţeles şi nu sunt de fel supărat pe tine. Iată ai în pachetul ăsta o pereche de patine şi de ghete. În cutie e o minge mare. În pachetul celălalt, ai să găseşti un şal de lână să-ţi înfăşori gâtul cu el să nu mai răceşti.

— Dar de unde ştii d-ta că eu mă îmbolnăvesc mereu de gâlci, a întrebat Matei, luând pachetele în braţe şi cum de ai ştiut că de ani de zile, îmi doresc patine, ghete, minge?

— El ştie totul, pentru că este Moş-Crăciun, a răspuns un copil.

— Dar tu de ce plângi întrebă omul care adusese darurile, pe un băiat cu şiroaie de lacrimi pe faţă.

— Plâng pentrucă decât eram mic de tot îl aştept pe Moş-Crăciun… Eu nu mi-am cunoscut părinţii. M-a crescut bunica. Ea îmi făgăduia în fiecare an, că vine Mcş-Crăciun şi că o să-mi aducă haine, jucării, cărţi cu poze, portocale, roşcove şi smochine. Când nu eram cuminte, mă speria că se supără pe mine Moş-Crăciun şi nu-mi va mai aduce nimic. Când plângeam de foame, mă făcea să tac, spunându-mi că nu mai e mult până la Crăciun şi că vine el Moşu, cu de toate. E drept, n-a venit niciodată, dar nu din vina lui… Odată s-a rătăcit bietul bătrân, altădată s-a împotmolit sania, odată i-au ieşit lupii în cale. Dar eu nu mi-am pierdut nădejdea… L-am aşteptat în fiecare an și aici în orfelinat şi eram siguri o să vină… De aceea azi, când ne-a spus doamna directoare că neşteaptă Moş-Crăciun, eu nu m-am mirat. Dar acum ştiu adevărul, știu că Moş-Crăciun nu există şi plâng pentru că l-am pierdut pentru totdeauna, pentrucă nu mai am pe cine să aştept niciodată.

— Aşa crezi tu băiatule?! Uite dragul meu, ai aici haine, cărţi cu poze, portocale, smochine, roşcove şi uite, şi un tren mecanic.

— Un tren mecanic! De când îmi doream un tren mecanic! Mulţumesc Moş-Crăciun.

— Apropie-te şi tu, şi tu, şi tu, şi tu… Copiii veneau unul cite unul, fiecare primea darul dorit din totdeauna.

— Iţi mulţumesc, Moş-Crăciun!

După ce şi-a deşertat sacul, omul l-a împăturit şi zâmbindn turor copiilor care-şi desfăceau cu degetele tremurătoare de nerăbdare pachetele, s-a îndreptat spre uşă.

Copiii au lăsat darurile şi au alergat după el.

— Nu pleca! Mai stai cu noi. Mai stai!

— De ce să stau ? V-am împărţit darurile, nu mai am ce face aici. La revedere copii!

— La anu’ vii, iar Moş-Crăciune, întrebă cu sfială Matei ?

— Eu sunt Moş-Crăciun? Crezi tu într-adevăr, că eu sunt Moş-Crăciun?

— Nu ştiu! Nu ştiu dar aşa cum eşti dumneata, aşa trebue să fie şi Moş-Crăciun! Nu ştiu dacă vine din cer sau de pe stradă dar sigur, seamănă cu dumneata. Poate eşti chiar dumneata…

— Mai vii şi la anul, Moş-Crăciune, spune, mai vii, repetau copiii, ţinându-se de poala scurteicei lui roşii…

— Da, da, viu şi la anul! dragii mei… Noapte bună dragii taici. Noapte bună.

de Sidonia Dragusanu