Într-o gară mică (V)

de Sidonia Drăgușanu

(dacă ai ratat primele părți, le găsești aici)

 

 

Capitolul VI

LUIZA?

Stăteam cu Luiza şi brodam în hall, în colțul nostru, lângă sobă, în fotoliile de piele roşie.

Atâtea după amieze ca astea au trecut, fără să mă mai stânjenească tăcerea Luizei.

S-au dus aproape cinci luni de şcoală, în acelaş ritm, în aceleaşi întâmplări, în aceleaşi zile surori între ele.

De acasă şi până ia şcoală şi de la şcoală până acasă, viaţa nu-mi poate prilejui întâmplări care să depăşească cotidianul banal.

Prietenia mea cu Luiza e aceeaşi din prima zi: reţinută, fără intimitate, fără confidenţe, îmi lipseşte zbenguiala prieteniei ei, mimica ei. Pe Luiza nu pot s-o îmbrăţişez, nu-i place să o iau de gât, sau s-o ţin de mână. Eram mult mai tandră, decât cum sunt cu ea, cu fetele la care ţineam mai puţin. Ele răspundeau parcă nevoii temperamentului meu de a se cheltui în afară. La Luiza, ţin pentru ceea ce simt eu adânc şi superior în ea. Pentru ceea ce presupun eu la Luiza, îi dau o încredere mare, care depăşeşte chiar pretenţiile mele într-o prietenie. Îi iert lipsa ei de elan către mine, îi iert inima ei închisă, cu lucrurile inimii ei închise în ea. Nu mă mai doare ca un act de nesinceritate caietul gros, în care Luiza se deschide în fiecare seară. A ajuns înţelegerea mea faţă de Luiza la un soi de perfecţiune care mă ajută s-o accept, fără s-o mai discut.

Lăsasem broderia din mână şi mă gândeam la toate lucrurile astea, când am auzit sunând.

Cine o fi? De n-ar fi Lola… o să vie cu gălăgie, cu o seamă de povestiri fără miez, pe care încearcă să le facă interesante cu nimica, şi o să-mi tulbure după amiaza asta caldă şi bună. Sau o fi Cora? Sau poate Jaqueline? Dar e poştarul, a adus o tele- gramă pentru Luiza. îmi bate inima. Totdeauna mi-a fost frică de telegrame. Ce ar putea fi? O veste rea, de la ea de acasă.

Primul lucru la care mă gândesc, e că Luiza ar trebui să plece. Cum fac constatarea asta, îmi şi dau seama cât de egoistă ar fi participarea mea la o eventuală nefericire a Luizei. M-am observat şi în alte împrejurări, eu nu pot suferi decât raportând cazul altuia la mine. Marea mea bunătate e că ştiu să-mi fie foarte milă de mine.

Luiza desface telegrama fără nici o emoţie, o citeşte şi se încruntă. E contrariată.

— Luiza, ce s-a întâmplat?

Luiza nu mă aude, priveşte undeva departe, poate fără ţintă.

— Luiza, ce s-a întâmplat?

— Nimic, Dudu, vine mâine tata la Bucureşti.

— Bravo! mă bucur eu din toată inima. O să-l cunoaştem şi noi.

Îmi pare aşa de rău că nu pot pricepe, de ce se sileşte Luiza să zâmbească şi de ce tristeţea i-a rămas tot în ochi.

— Luizo, întreb eu nedumerită, de ce nu te bucuri că vine tatăl tău?

Poate că e stângace întrebarea mea, pusă aşa de direct, dar nu-mi poate intra în cap că ar putea să existe vreun motiv pe lumea asta, care s-o oprească pe Luiza de a se bucura la o astfel de veste.

— Ba mă bucur! răspunde Luiza într-o doară. Strânge apoi telegrama şi pleacă în odaia ei, unde întârzie câteva minute.

Mă uit după Luiza şi trec prin primul moment critic şi periculos al prieteniei noastre. Deodată n-o mai înţeleg deloc pe Luiza şi mai ales — da, mai ales — deodată simt că nu mai ţin la ea, că mi-e străină. De data asta, m-a scos din sărite îngheţul ei sufletesc, egoismul ei. Să ştiu şi eu odată, cine e prietena mea Luiza Christu!

Luiza se întoarce şi-şi reia broderia, foarte senină, fără să mă privească.

Eu îi arunc o singură privire şi-mi reiau lucrul. Luiza începe ea să mă privească. Eu nu ridic ochii, Luiza stăruie, eu mă încăpăţânez, durează foarte mult acest joc, până când eu, mai slabă decât ea, ridic ochii şi o întreb destul de răstit:

— De ce te uiţi la mine?

— Fiindcă aştept să mă întrebi ceva, sau să-mi spui verde că mă dispreţueşti.

Ochii Luizei sunt plini de lacrimi şi eu simt cum mă topesc când îi văd (probabil că nu sunt bună, sunt numai slabă. La fel, din slăbiciune aş putea fi rea) şi mă simt eu vinovată, da, vinovată şi neînţelegătoare. Mă scol repede de pe scaun şi o iau de gât pe Luiza şi o sărut:

— Luiza, am crezut rău despre tine. Cred că m-am înşelat.

Ne reluăm broderia.

Mă gândeam dacă să-i spun lui Ţuluc sau nu, şi mă hotărîsem să nu vorbesc nimic despre lucrul acesta, când, Luiza singură aproape că l-a întâmpinat pe Ţuluc cu vestea cea nouă.

— Luizo, să-l cunoaştem şi noi pe tatăl tău. Te duci mâine cu Dudu la gară — trenul soseşte la 11 — şi pe urmă veniţi toţi trei la noi la dejun. Da?

Luiza răspunde „sigur”, dar eu presimt că ea va dirija altfel lucrurile. Curios, fără să ştiu nimic precis, încep să am un fel de complicitate cu Luiza.

A doua zi, Luiza pleacă singură la gară. De ce nu m-a luat şi pe mine şi de ce a refuzat automobilul, invocând un motiv copilăros?

Am fost toată ziua aceea foarte neliniştită, combinând fel de fel de scuze ca s-o salvez pe Luiza în faţa lui Ţuluc, presupunând toate complicaţiile posibile care s-ar fi ivit, şi imaginând soluţii, chiar pentru cele mai încurcate.

Eu mă rugam lui Dumnezeu, să facă un miracol şi să schimbe socotelile Luizei. Mi-era milă de Ţuluc, punea atâta inimă în aşteptarea asta, şi ştiu cât e de copilăros şi în ce măsură îl poate decepţiona un lucru ca acesta.

Dar se face aproape unu şi jumătate şi nici unul de la ei nu soseşte.

Ţuluc se uită mereu la ceas, a încercat să citească, a ieşit pe terasă, de acolo se vede până în colţul străzii, şi iar a venit în casă. Se miră ce o fi cu ei, trenul doar soseşte la 11. Cheamă gara şi se interesează dacă n-a avut trenul vreo întârziere? Cu ce emoţie aşteptam eu răspunsul! Dar i s-a răspuns că trenul a sosit foarte exact.

Era aproape două când a venit Luiza, singură. A băiguit nişte scuze penibile, spunea că vine de la Minister, unde a avut treabă cu tatăl ei, care a rămas încă acolo…

— Să-l mai aşteptăm! spune Ţuluc.

— Nu, vă rog… dacă o putea, vine în cursul zilei, dacă nu, diseară sigur.

Mâncăm toţi trei pe tăcute.

Pe la şase, Luiza iese iar în oraş. Fireşte, tatăl ei n-a venit. Ţuluc l-a aşteptat şi seara, şi parcă l-am observat, uitându-se cam lung la Luiza.

A doua zi, tatăl Luizei a plecat.

La dejun, Ţuluc a fost aproape rece cu Luiza, eu mă simţeam foarte prost, simţeam că se apropie ceva neplăcut. Şi într-adevăr, către sfârşitul mesei, Ţuluc i-a spus că se miră că tatăl ei n-a avut nici măcar curiozitatea să ne cunoască.

Luiza n-a încercat să se apere şi asta mi-a făcut-o foarte dragă în clipele acelea. N-a spus nici un cuvânt şi Ţuluc a închis discuţia, regretând probabil şi acele câteva vorbe pe care i le-a spus.

Peste câteva minute, am găsit-o pe Luiza plângând cu hohote, în odaia ei.

O explicaţie nu se putea nădăjdui. Am înţeles că trebuie s-o las să plângă. M-am aşezat pe un scaun şi am tăcut. Luiza s-a sculat (era trântită pe divan), şi-a şters ochii, a venit spre mine şi m-a rugat să ne plimbăm prin grădină. Am aşteptat tot timpul cât a ţinut plimbarea, să-mi spuie ceva. Dar Luiza a tăcut mult timp până ce m-am hotărît eu s-o întreb ceva despre şcoală, un lucru destul de neimportant, dar care a schimbat atmosfera.

Nu mai eram supărată pe Luiza, iar nu mai aveam puterea s-o suspectez, mi se înmuiase inima, şi nu mai putea să-mi dea decât milă pentru Luiza.

 

O altă împrejurare, în urma căreia m-am uitat câtăva vreme cu un ochi cercetător la Luiza, a fost când a venit prima oară mătuşa ei la noi.

Luiza a primit-o foarte rece. Eu, în schimb, mi-am dat toată silinţa să-i arăt simpatie şi interes pentru tot ce spunea. Fireşte, era greu, şi de aceea nici n-am izbutit să-i fac plăcută şederea la noi. A plecat curând, de abiea stăpânindu-şi mânia.

După ce a plecat, nu m-am putut opri să n-o întreb pe Luiza de ce s-a purtat aşa cu mătuşa ei. Mi-a răspuns că nu se simte „rudă” cu ea, dar că nici acesta n-ar fi un argument dacă i-ar place tovărăşia ei, dacă nu ar ţine s-o vadă cât mai rar.

— Luizo, dar a fost bună cu tine?

— Aproximativ

— Luizo, mi se pare că eşti ingrată cu ea.

— Poate!

— Nu uita că ai stat atâta vreme la ea, câţi ani?

— Şase ani.

— O viaţă întreagă, Luizo!

— Tocmai, mi-a ajuns!

— Luizo, la cine ţii tu mai mult pe lumea asta? Dar să-mi răspunzi drept!

— La tine, Dudu.

— De ce, Luizo?

— Asta nu-i o întrebare.

Mai mult ştiu, că nu pot să obţin astăzi de la Luiza. Rămân iar cu îndoelile mele şi mă uit la Luiza cu aceiaşi ochi, cu care m-aş uita de la fereastră, la un trecător de pe stradă, despre care nu ştiu nimic.

 

Şi totuşi, uneori Luiza dă dovada unui suflet rar.

Trecuseră doar două luni de când începuse şcoala. Luiza rămăsese pentru toată clasa: Christu Luiza. Fetele au încercat s-o stârnească la vorbă, s-au învârtit în jurul ei, chiar cu stăruinţă, poate chiar cu interesul pe care în mod obişnuit îl provoacă ea, dar n-au obtinut din partea ei decât lucruri care nu o priveau direct şi nici un fel de intimitate n-au putut să realizeze cu ea. ÎIn cele din urmă, au lăsat-o în pace. În schimb e o colegă şi o camaradă excelentă, ea face traducerile la latină pentru toată clasa, caietul ei de algebră circulă din bancă în bancă, e gata oricând să explice, să ajute, să-şi asume răspunderea unei greşeli pe care n-a făcut-o. Dar peste relaţiile de şcoală, ea nu trece niciodată.

Avem noi o colegă, una Eleonora Popescu. Venea de la o şcoală din provincie, era o fată respingătoare, neîngrijită, leneşă. De când venise ea, ne lipseau adesea creioane, gume şi uneori sume mici de bani, pe care le uitam în buzunarele paltoanelor. Dar nimeni nu s-a gândit să facă vreo reclamaţie, pentru că ne era milă de ea, ne istorisise într-o zi o poveste sfâşietor de tristă, cu o mamă vitregă care o chinuieşte, cu o familie sărmană cu inşi mulţi. Povestea ne înduioşase şi-i treceam cu vederea toate infracţiunile.

Dar într-o zi s-a petrecut un fapt care a scuturat toată complicitatea generoasă a clasei VII-a.

Se strânseseră bani, cam 1500 lei, pentru o excursie pe care ne gândeam s-o facem la sfârşitul anului. Banii erau la Magda Stoica. Tocmai îi numărase şi mă rugase pe mine să-i schimb nişte bani mărunţi într-o hârtie de cinci sute. Întâmplător aveam şi i-am schimbat. Banii i-a pus în buzunarul şorţului, la întâmplare, fiindcă a sunat de intrare în clasă, şi s-a grăbit să-şi reia locul. În recreaţia următoare, Magda Stoica ţipa cât o ţinea gura că i s-au furat banii. Toată clasa se uita la Eleonora Popescu, dar nimeni nu îndrăznea să-i spună vreun cuvânt. Nu ştiu cine a rupt tăcerea, sculându-se brusc, şi repezindu-se spre cancelarie: Mă duc să chem pe domnişoara secretară, să vie să ne facă percheziţie la toate.

Luiza, care stătea liniştită la locul ei, a sărit şi a barat trecerea elevei care pusese mâna pe clanţa uşei care dădea în cancelarie:

— Nu, nu trebuie să procedam aşa. E ultimul an şi oricare ar fi colega noastră care a greşit, nu trebuie s-o nenorocim!

— Ce-i de făcut atunci? se văita Magda Stoica, aruncând priviri furioase Eleonorei Popescu, devenită lividă, aproape.

— Colega care şi-a însuşit banii, îi va depune în pupitrul de la catedră, chiar în recreaţia aceasta. Să ieşim toate din clasă! a spus Luiza.

Propunerea a fost acceptată. Ne-am risipit în curte ca să nu avem prilejul să ne supraveghem, să observăm care dintre noi lipseşte.

Când am intrat în clasă, Magda Stoica s-a repezit la catedră cu un grup întreg de fete după ea. Dar în pupitrul de la catedră, în afară de tocul şi călimara — locatari statornici ai catedrei — nu mai era nimic.

— Vezi, ce scofală mare ai făcut, cu „poliţizmul” tău?! se necăjeşte Magda. Acum de abia nu se mai poate face nici percheziţie. Trebuie să anunţăm cancelaria.

— Ascultaţi, fetelor (glasul Luizei a făcut tăcere şi emoţie în clasă), îmi iau eu răspunderea acestor bani. Aşteptaţi până mâine. O zi şi o noapte vor fi de ajuns ca să hotărască pe colega care i-a luat, să-i restituie.

Comentând întâmplarea, fetele au plecat de la şcoală, aşteptând minunea care trebuia să se întâmple în timpul care le despărţea de a doua zi.

Luiza, în după amiaza acelei zile, a ieşit în oraş şi s-a întors în scurtă vreme.

A doua zi, banii erau în pupitru. Toată clasa era în culmea entuziasmului şi o felicita pe Luiza.

Dar în recreaţia următoare, în pupitru erau încă 1500 lei…

Atunci nimeni n-a mai priceput nimic. Lipsiseră 1500 de lei şi graţie intervenţiei miraculoase a lui Sherlock Holmes al clasei VII-a, suma se dublase.

Explicaţia le-am dat-o eu:

— Fetelor, e foarte simplu, Luiza a pus banii încă de ieri după amiază în pupitrul catedrei, ca s-o scape de urmări pe aceea care i-a luat. Probabil că gestul ei a avut răsunet chiar în sufletul făptaşei, care s-a hotărât să-i restituie.

Pentru clasa VII-a, gestul Luizei Christu a rămas ca un simbol de umanitate, de generozitate şi de eleganţă sufletească.

Ceea ce a fost mai surprinzător e că în aceeaşi zi, spre seară, ne-am pomenit acasă cu Eleonora Popescu, cerând să-i vorbească Luizei. Am aflat cu greu de la Luiza că venise să-i explice pentru ce a furat: spărsese un obiect de preţ al mamei ei vitrege, pentru care pagubă primise vergi pe spate. Luase banii, fiindcă i se spusese că dacă nu înlocuieşte obiectul spart, nu va mai fi primită în casă.

Fireşte, Luiza i-a dat îndată cei 1500 de lei pe care îi înapoiase Magda (erau toate economiile ei de mai bine de un an şi jumătate, mi-a mărturisit mai târziu).

Multă vreme s-a tot vorbit de istoria asta în clasa VII-a şi numele Luizei Christu era totdeauna pomenit cu un fel de respect, neobişnuit pentru raporturile dintre fetele de aceeaşi vârstă.

Şi aşa, din fapte contradictorii, silueta sufletului Luizei, pe care încercam să mi-o precizez în linii precise, se estompa în umbrele îndoelii şi se pierdea iar în ceaţa presupunerilor, aşteptând nervos o schimbare de atmosferă.

 

citește sâmbătă continuarea aici