Într-o gară mică (XI)

de Sidonia Drăgușanu

(dacă ai ratat primele părți, le găsești aici)

 

La masă, Luiza a mâncat foarte puţin în ziua aceea. Se plângea de un junghi în spate şi de durere de cap. Spre seară avea febră. Am convins-o să se culce devreme, i-am dat o aspirină, un ceai fierbinte, am frecţionat-o… Luiza mă asigura că se simte mai bine, dar era lesne de constatat că ascunde adevărul. Tâmplele, mâinile şi picioarele îi ardeau ca focul. Şi Ţuluc nu era acasă.

— Dacă vrei, stinge lumina, Dudule… lasă doar lampa aşa… mă oboseşte mai puţin acum…

— Dormi, Luizo dragă, eu rămân lângă tine până adormi. Vrei să-ţi mai ud o dată compresa?

— Nu, Dudule, când e udă, mă ia cu frig… de abia nu mai tremur.

Luiza închide ochii. Stă cu faţa în sus şi cu mâinile împreunate pe piept. Cum să-i spun să nu mai stea aşa? Îmi face rău ca o prevestire rea.

E atâta tăcere… şi parcă mi-e frică… aş vrea să mă uit în oglindă, pofta asta mi-a venit din senin, n-are nici o justificare, dar privirea mea s-a emancipat parcă de controlul voinţei, fuge mereu spre oglindă. Şi frica mi se sporeşte. De când mă ştiu, seara mi-a fost întotdeauna frică să mă uit în oglindă.

Doar respiraţia Luizei se aude în odaie. Nu ştiu cum stau scaunele, parcă mă privesc, parcă ele ştiu ceva împreună cu oglinda, care îmi cheamă privirea. Simt o complicitate funestă în jurul meu, tot ce se află în odaia asta ştie, simte poate în seara asta, vede poate, aripile negre care plutesc deasupra patului Luizei!

Cum îmi bate inima, să-mi rupă pieptul!

— Luizo, Luizo! o zgudui de umeri.

Luiza tresare din somn. De abia aţipise. Cere apă, îi ard buzele, ochii îi sunt tulburi, s-a strâns, s-a făcut cât un ghem mic şi înfricoşat, acolo sub plapumă. Mă aşez pe marginea patului şi-i iau mâinile într-ale mele. Luiza închide iar ochii… Aud paşi în hall, bine că a venit Ţuluc!

Îmi aduc aminte că am fost şi eu odată rău bolnavă când eram mică… Ce presimţiri de moarte aveam atunci! Cred că toţi oamenii, când sunt bolnavi, au aproape o voluptate din a-şi imagina că mor. Mie îmi plăcea să mă închipuesc în agonie… vedeam oamenii vorbind, gesticulând în jurul meu, ca printr-o ceaţă, ca într-o atmosferă de coşmar. Îl vedeam pe Ţuluc îngenunchiat în faţa patului meu, plângând şi chemându-mă pe nume cu disperare. Pe urmă, mă închipuiam murind într-o ultimă zvârcolire… După asta, mă cuprindea o milă de toţi oamenii de lângă mine, şi de Ţuluc mi se rupea inima! Să rămână el singur pe lume… Şi aşa moartă cum eram — de fapt, eram moartă pentru toţi, dar pentru mine nu eram — deschideam ochii şi-l chemam pe Ţuluc lângă mine şi-i promiteam, plângând în braţele lui, că n-am să mai mor niciodată.

Mă uit la Luiza: respiră aşa de încet… Doamne, dacă a murit?! Într-o clipă văd totul: cosciugul, lumea, părinţii Luizei. Mi-e groază. Dacă m-aş uita acum în oglindă, aş muri şi eu. Tăcerea şi lampa asta mică. Și nu ştiu cine stă ascuns într-un colţ, poate acolo după perdeaua care se clatină, cineva care ştie sigur câte zile mai are Luiza.

Nu, nu pot să spun ce am simţit, când deodată s-a spart tăcerea şi Luiza a început să spună vorbe fără şir, cu un glas care îmi suna străin. Am simţit deodată cum s-a aliat cu ea şi întunerecul, cu lucrurile din odaie, cu ameninţarea care pluteşte deasupra patului ei. Au făcut parcă o conjuraţie a morţii, de care eu sunt străină, eu nu ştiu nimic, ei ştiu tot şi râd de mine pentru că mi-e frică.

Până la dormitorul lui Ţuluc alerg cu ochii închişi, nu vreau să mă întâlnesc cu niciuna din fiinţele acelea misterioase, pe care le simt în umbră. Am impresia că cineva e aproape de mine, se ţine de mine şi-i simt respiraţia pe gât.

— Tată, tată, Luiza moare!

ÎI văd pe Ţuluc pentru prima oară pierzându-şi cumpătul, alergând fără rost prin odăi, aprinzând luminile toate, trezind slugile, ţipând tot timpul: „Un doctor, un doctor!”

Deodată îmi vine în minte un nume: Petru Slave! Da, peste drum, la casa cu etaj şi cu balcon, e o tăbliţă pe care eu o citesc automat, ori de câte ori vin din oraş: „Petru Slave, doctor de boli interne, specializat la Paris”.

— Ţuluc, e un doctor peste drum, să se ducă cineva să-l cheme!

Ţuluc zmulge pardesiul din cuier şi aleargă. Mie mi s-au părut nesfârşite minutele aşteptării, dar ceasul mi-a arătat că trecuse doar un sfert de oră.

Intră Ţuluc, întovărăşit de un bărbat de talie mijlocie, şaten, cu ochii verzi, cu părul întins… Curios că toate astea le-am observat dintr-o singură aruncătură de ochi, într-o clipă, când eram preocupată de alte lucruri mai grave.

Ţuluc face prezentările în grabă: „Fata mea, doctorul Petre Slave”. Petre Slave nu s-a uitat deloc la mine. A trecut repede în odaia Luizei, a examinat-o, i-a luat pulsul, temperatura, toate astea fără să scoată tot timpul nicio vorbă.

În cameră, în afară de mine şi de Ţuluc, se mai aflau Zamfira şi Alexandru, şoferul, trezit şi el din somn, în panica lui Ţuluc.

— Am acasă o fricţiune foarte bună, care scade temperatura îndată şi linişteşte, spune doctorul.

— Să se ducă cineva s-o aducă, mă duc eu, doctore, dacă vrei — se oferă Ţuluc.

— N-o s-o găsiţi. Am să mă duc eu, mă întorc într-o clipă. Apoi, întorcându-se brusc spre mine: Ar fi bine să se culce domnişoara, e palidă!

Petru Slave pleacă şi se întoarce îndată, o fricţionează pe Luiza, somnolentă, moale ca un burete. Noi îl întrebăm dacă e grav. Ne răspunde că e o pneumonie care, luată din pripă, nu e primejdioasă, dar cere o îngrijire foarte atentă.

Eu mă duc să mă culc, deşi mi-ar plăcea să mai rămân. Adorm îmbrăcată, pe pat. Cred că am dormit vreo oră. Când m-am trezit, am sărit din pat şi am alergat în odaia Luizei.

I-am găsit, pe Ţuluc şi pe doctorul, vorbind în şoaptă, foarte amical.

— De ce nu dormi, Dudule?

— Am dormit, Ţuluc, până acum. Du-te tu de te culcă, că rămân eu cu domnul doctor, de veghe, dacă e nevoie…

— Ce să mă mai culc, că se face ziuă, mai bine spune să ne facă nişte cafele negre.

— Zamfira s-a culcat, Ţuluc, dar fac eu cafele…

Dimineaţa a venit cu o lumină care se duşmăneşte cu cea din odaie. Sting lumina. Dau perdeaua la o parte. Geamul e rece, curtea pare surprinsă de zori, de abia acum se trezeşte.

Un vânt leneş scutură ultimele frunze din pomii goi.

Petru Slave se apropie de fereastră, stă lângă mine. Îi simt respiraţia caldă. Ne uităm amândoi afară. E toamnă!

 

Capitolul XIII

I N D O E L I

 

Mă iubeşte Petru? Sau nu mă iubeşte?

Dacă mă iubeşte… de ce… şi dacă nu mă iubeşte, iar, de ce? De zeci de ori pe zi, mă întreb, ca să-mi răspund de atâtea ori, nu sau da.

Întâia oară când mi-am spus: „Da”, a fost într-o seară când ne aflam împreună în odaia Luizei. Petru m-a privit altfel decât mă privea de obicei. Nu mai avea aceeaşi privire pe care o are când o priveşte pe Luiza sau pe Ţuluc. Era o privire nouă, înadins născută atunci, numai pentru mine. Petre îmi căuta ochii. Eu nu mi-i feream. Îi deschideam mari şi-i simţeam umezi. Fiecare privire de a mea însemna: Te iubesc, te iubesc! Ochii lui Petru se adânceau într-ai mei şi simţeam cum îi trec ape cu valuri fierbinţi şi cum mă cuprind toată, ca o mare caldă în care mi-ar fi plăcut să mă scufund, să mă uit!

Petru m-a rugat să-i cânt la pian. Niciodată n-am cântat ca în seara aceea. Cântecul se desprindea singur parcă, degetele mele abia atingeau clapele, pe care le simţeam imateriale, şi cântecul pleca ca o vrajă prin odaie, ţesând un fir subţire, care pleca de la mine la Petru, de la Petru la mine. Ochii şi cântecul se sărutau pentru noi.

Petru stătea pe marginea patului Luizei. În faţa patului – oglinda. Apoi pianul şi eu. Privirile noastre se iubeau prin oglindă. Petru s-a sculat încet, s-a apropiat de mine, mi-a luat mâinile şi mi le-a sărutat.

Nu, n-a fost nici o sărutare lungă şi nici apăsată. A fost o sărutare pecetluită mărunt pe toată mâna. Petru şi-a trimis ochii prin toate colţurile mele, eu mă abandonasem mâinilor şi ochilor lui. De Luiza uitasem.

Deodată am simţit că trebuie să mă uit în oglindă, am simţit o privire, alta peste a lui Petru — o privire care mă cerceta.

În oglindă am întâlnit ochii Luizei. Ne priveau fix. Mi-am luat mâinile dintr-ale lui Petru şi m-am sculat.

Aveam impresia că de abia astăzi am văzut adevăraţii ochi ai Luizei şi m-am cutremurat. Erau reci, goi, aspri, durea privirea lor.

Petru a plecat apoi. Eu am rămas singură cu Luiza. M-am aşezat pe marginea patului şi am început să plâng. Luiza nu s-a mişcat, ar fi putut spune o vorbă, ar fi putut să mă mângâie, să mă dojenească, să mă gonească sau să mă apropie. Nimic… A stat neclintită şi m-a lăsat să plâng. Am plecat apoi în odaia mea. Ţuluc m-a găsit plângând. I-am povestit ce se întâmplase. Ţuluc mi-a spus că el crede că Luiza îl iubeşte pe Petru şi că dacă e aşa, trebuie să înţeleg şi să nu o fac să sufere. Eu plângeam cu hohote şi-i spuneam că nu vreau să ţin seama de nimic, că nu ştiu decât că-l iubesc pe Petru, că mai mult nu vreau să ştiu şi că dacă n-o să am dragostea asta pentru mine, întreagă, aşa cum mi-o doresc, eu am să mor.

Nici mângâierile, nici cuvintele înţelepte ale lui Ţuluc, n-au fost în stare să mă liniştească.

Aşteptam să vie a doua zi, să-l văd iar pe Petru, hotărâsem să-l întreb dacă mă iubeşte şi să-i spun ce trebuie să facă dacă nu mă iubeşte. (Precis nu ştiam, ce am spus).

Toată noaptea am stat trează şi mi-am închipuit fel şi fel de discuţii cu Petru, în care răspunsul meu era întotdeauna cel mai greu şi cel mai hotărâtor.

A doua zi, însă, Petru a telefonat că nu poate veni. Am primit vestea — eram chiar eu la telefon — ca o palmă. M-am zăpăcit aşa de tare, încât nici n-am auzit ce a mai adăugat Petru, am închis telefonul peste cuvintele lui.

Când m-am dezmeticit, am intrat în odaia Luizei şi din uşă i-am strigat (Cred că era foarte dezordonată înfăţişarea mea, am înţeles asta după privirea cu care m-a măsurat Luiza):

— Ştii Luizo, a telefonat doctorul că nu poate veni astăzi!

Luiza a răspuns, dând din umeri.

M-a rugat apoi să-i curăţ o portocală şi, mâncând, mi-a spus cu un ton neglijent:

— Eşti cam amorezată, Dudu!

Eu nu i-am răspuns nimic. Nu mai pot avea pentru Luiza, căldura prietenească dinainte. De când îl iubesc pe Petru, m-am înstrăinat de ea. Stau ceasuri lângă patul ei şi-i ocolesc ochii de parcă i-aş fi greşit cu ceva. Cu greu găsesc să-i spun o vorbă şi de i-o spun, e străin glasul meu şi las vorba la jumătate şi privesc mereu în gol.

Uneori, o duşmănesc. Când Petru o mângâe, când îi dă doctoria, când o întreabă dacă a dormit bine, atunci îmi vine să plec din odaie, să strig, sau să izbucnesc în plâns şi să-i spun lui Petru: Nu vezi, nu simţi, că mă doare? De ce-i dai ei, din mângâerile care mi se cuvin mie? Unde eşti tu, când inima mea geme, lângă tine?

Şi pentru că nu pot să spun nimic, simt cum se mai adaugă un strat negru în inima mea şi cum între mine şi Luiza, depărtarea creşte, creşte mereu.

 

citește sâmbătă continuarea aici