Fata inocentă a noului val feminist

Apariția Sidoniei în lumea literară, în 1934, s-a integrat într-un val stângist, progresist și feminist, ce avea să fie remarcat de diverși scriitori consacrați. Eugen Ionescu, rămas un prieten drag Sidoniei chiar și după ce a plecat din țară, scria în 1935, în Viața literară, despre „Generația fetelor”:

Nu mai avem deci scriitori tineri, dar avem fete, numai fete, şcoli de fete, interioritate de fete, fete amoroase, fete studente. înainte, fetelor! Să faceţi cultură şi bucătărie! Şi iată bucătăria devenită salon cultural: Eradstia Peretz, Anişoara Odeanu, Lucia Demetrius, Yvonne Rossignon, Sidonia Drăguşanu, Marta Rădulescu, Coca Farago, Elena Eftimiu etc. etc.“.

George Călinescu le remarca și el, trecându-le pe unele, între care și Sidonia, în Istoria literaturii române, la capitolul noului val de poezie feministă.

Unii le persiflau, alții le iubeau. Invidioși care să le minimizeze talentul, pe motiv că „literatura pentru femei” ar fi o subcultură, se mai găsesc și astăzi printre noi. Valul în care s-a afirmat și Sidonia a impus în timp nume mari în istoria literaturii și artei: Geo Bogza, Gelu Naum, Aurel Baranga, pictorul și sculptorul Ion Vlasiu, poetul Marcel Avramescu, Ștefan Roll, pictorițele Magdalena Rădulescu și Ligia Macovei. Erau progresiști, dadaiști, revoltați, teribiliști. Femeile experimentau sexual, exersau libertinajul, se emancipau. Majoritatea au eșuat în realismul socialist după război, dar asta li s-a întâmplat și multor bărbați.

Sidonia nu a fost atât de îndrăzneață precum colegele ei de generație. Romanul ei de debut, „Într-o gară mică”, publicat în 1934, emană inocența adolescentină a unei epoci desuete. Și totuși a fost ales, editat, publicat și premiat ca cel mai frumos din 60 de alte manuscrise propuse editurii Cugetarea, unele chiar ale autorilor consacrați. Bucuria și mândria de a fi cea mai bună a împărtășit-o cu avocatul Ionel Răzvan, bun prieten al Sidoniei din copilărie, într-o scrisoare în care-i dădea detalii:

Dragă Ionel, cred că ai citit – au fost foarte multe informații prin mai toate ziarele – rezultatul concursului meu la roman. Lucrurile s-au petrecut astfel: s-au prezentat 60 de manuscrise (au concurat mulți autori consacrați) și s-au ales 4 romane printre care și al meu ca să fie editate. Bani nu s-au dat, pretinzându-se că nici unul nu este destul de <moral>. Succesul moral a fost imens, însă, pentru că s-au făcut referate admirabile pentru romanul meu, care a întrunit <sufragii unanime> și ca să vezi că nu exagerez, îți trimit informații dintre cele mai recente. Încă un lucru care spune că din 60 al meu era cel mai bun, e faptul că singurul care se editează e al meu. Peste o săptămână închei contractul și cartea va apare în toamnă, deși ei vor să o scoată în vară (nu-mi convine, fiind un sezon impropriu lansării unei cărți)….  Sărută-mă frumos și dă-mi mâna ca să pășim împreună spre <glorie>. În toamnă sper să mai apar cu ceva și să intru cu retribuție la un ziar pe care îl vor scoate [ND]Cocea, Arghezi și Galaction care mi-au făcut propuneri în sensul acesta. Acum mai am niște combinații despre care îți voi vorbi în alte scrisori. Ar fi bine să te am și pe tine ca să știu că viața e bună cu mine. 

Te îmbrătișez tot pe tine, Sidy, 29 mai ‘934”

Țintuia totul cu un zâmbet amabil de persoană „binecrescută”, dar în mâna înmănușată ținea un bisturiu

Spre maturitate, Sidonia și-a dezvoltat un stil lejer, dar înțepător, cu ironii fine și aluzii ce uneori puteau trece drept „șopârle” la adresa regimului. Stilul și nișa literară pe care s-a manifestat i-au asigurat un succes la public greu de digerat de breaslă.

Succesele ei în simpatia publicului i-au fost greu iertate de confrați, de cei care o judecau și pe ea și îi judecau și opera… Mulți necunoscând-o, îi înțelegeau opera greșit. Nu reușeau să descifreze dincolo de aparențele, de tonalitățile gingașe, de voitele delicateți, adresa precisă a cinismului ei funciar, șfichiul de mătase cu care biciuia moravuri vechi în culcușuri noi și moi. Țintuia totul cu un zâmbet amabil de persoană <binecrescută>, dar în mâna înmănușată ținea un bisturiu.(…) A preferat întotdeauna micile adevăruri, dar cu miză etică mare. <Sentimente și naftalină> sunt o satiră tristă, o comedie antisentimentală, în cazul în care sentimentele sunt retrograde, o parabolă tristă cu foste trăiri”, scria Mihai Berechet (actor și regizor) în cronica celebrei piese a Sidoniei, Sentimente și naftalină, jucată la Teatrul Nottara în anii 80.

Credea mai mult în viață decât în gloria operei

Înainte de a deveni celebră, înainte de a fi oprită pe Calea Victoriei de cititoare care o întrebau de destinul uneia sau alteia dintre eroinele ei sau îi cereau pur și simplu sfaturi de viață, Sidonia a fost ceea ce azi se cheamă prețios freelancer. Lucia Demetrius, poetă din cenaclul Sburătorul al lui Lovinescu și prietenă timp de 40 de ani cu Sidonia, își amintea viața ei grea de dinainte și din timpul războiului când, „ca ziarist, nefiind afiliat la niciunul din partidele burgheze, alergai cu articolul greu de plasat și prost plătit la redacțiile pe care le socoteai mai puțin corupte. Uneori traiul de toate zilele îi punea probleme greu de dezlegat. Totuși le făcea față cu o încredere, seninătate și forță interioară care n-au lăsat-o să plece fruntea, să lunece în disperări uneori justificate și care vremelnic ne îngenunche pe fiecare dintre noi. Avea un humor care n-o părăsea niciodată, neașteptat, original, gâlgâitor care izbucnea în fața fiecărei împrejurări. Oh, cum știa să râdă Sidonia! Și cum râdeai împreună cu ea! Humorul ei nu era mușcător, nici ironic măcar, făptura asta n-a cunoscut răutatea, a fost totdeauna generoasă sufletește, generoasă material chiar în perioadele de aprigă sărăcie – humorul ei era năzdrăvan, spontan, o asociere surprinzătoare de noțiuni, de cuvinte, de idei, care avea uneori gingășie, alteori grotesc, dar era întotdeauna irezistibil. Sidonia Drăgușanu a fost pentru prietenii ei ca iarba de leac.”

Mai mult decât o jurnalistă și scriitoare, Sidonia pare să fi fost și o activistă, chiar dacă spre deosebire de Miron Radu Paraschivescu și alți contemporani de-ai lor nu a fost sedusă de ideile comunismului. Valeriu Sârbu, un poet și dramaturg contemporan cu Sidonia, dedicat teatrului radiofonic, scria că adesea Sidonia nu se limita la a da sfaturi cititoarelor sale, ci se implica și în rezolvarea vreunui caz mai complicat. Sârbu povestea că a văzut-o pe Sidonia intervenind într-o eroare judiciară și obținând câștig de cauză pentru pretinsul împricinat. Nu în calitate de avocat, ci scriind, bătând la numeroase uși, convinsă că adevărul trebuie scos la lumină și ignorând legea nescrisă care spune că scriitorul trebuie să stea detașat de lucruri, ca să le poată privi și scrie cu luciditate. „Credea mai mult în viață decât în gloria operei!”, a conchis Sârbu.

„Râdea 59 de minute pe oră. Când deschidea ușa la noi înăuntru năvălea un regiment de glume și un vagon de vin tonic. Coridoarele îmbâcsite de cerneală și fum se albeau de chiote, fluturi, duhuri chicotitoare. Era ca o copcă într-o apă mare, înghețată bocnă. În marea de oameni cu broboade, căciuli, Sidi era fără căciulă, fără broboadă, îmbrăcată ca de primăvară și ne întreba: de ce nu vi se văd ochii, de ce nu vă scoateți broboadele? De ce sunteți atât de vineți și de încruntați?”– așa și-o amintea Ecaterina Oproiu, ziaristă la România liberă în vremea când Sidonia/ Catrinel lucra la „Femeia și căminul”, unde „povățuia femeile cum să-și oblojească rănile din dragoste”.

Umorul Sidoniei era tonic fără îndoială, însă el ascundea poate mici sau mari nefericiri, neîmpliniri personale. Cu umorul îndulcea tonul moralizator din piesele și romanele sale, pentru că nimănui nu-i place morala, nu-i așa? În schimb partidul cerea de la scriitorii patriei să-l distreze, dar să-l și educe, chiar mustrându-l, pe cetățean. În piesa „Zizi și formula ei de viață” Sidonia reușește cu umor să facă din Zizi, o pițipoancă a epocii, o femeie la locul ei, pe făgașul corect al vieții „socialiste”. În romanul „Dragoste rea”, publicat în 1960, studenta la medicină-fiică de miner Magdalena este salvată de „intervenția tovărășească” a organizației studențești de partid dintr-o dragoste păguboasă și obsesivă pentru un parazit social, „dușman al poporului”. Dar Sidonia reușește să introducă în această construcție aparent proletcultistă și tușe caricaturale și câteva personaje de un realism absurd, construite special ca să submineze armonia deplină a sistemului. Piesa „Valsul” (denumită mai târziu „Sentimente și Naftalină”) a fost prezentată inițial ca o traducere, dar nu a trecut de cenzură pe motiv că era prea burgheză. Ulterior Sidonia a revenit cu mici adaosuri care au făcut din piesă un mare succes de scenă, păstrându-i totuși miezul emoțional intact.

În rubrica Antract din revista „Teatrul”, pe care a ținut-o până în anul dinaintea morții, Sidonia ironiza deopotrivă pretențiile spectatorilor, prețiozitățile criticilor și angoasele dramaturgilor, înscenând dialoguri absurde și amuzante între acte. Apoi conchidea mucalit:

vedeți dumneavoastră… și în materie de modă … (o spectatoare în drum spre ușă s-a oprit pe loc) în unele țări se poartă rochiile lungi, la noi se poartă rochiile lungite… La fel și în artă. Dar până una alta e bine și așa: se cheamă că suntem totuși și noi în pas cu moda.”

Sidonia Drăgușanu a tradus și multe titluri din literatura și dramaturgia universală, Zola, Balzac sau Ibsen fiind doar câteva nume din lista lungă a traducerilor ecranizate sau radiodifuzate ale Sidoniei.

Citește mai multe despre povestea de viață a Sidoniei aici