Într-o gară mică (III)

de Sidonia Drăgușanu

(dacă ai ratat primele părți, le găsești aici)

 

 

Luiza, tu ştii că eu n-am cunoscut-o pe mama mea. Când eu am venit, ea a plecat. Vezi tu cu cât sacrificiu şi pe ce preţ, stau eu pe lumea asta? Mă gândesc uneori dacă întâmplarea asta nu e un simbol, dacă nu mi-a sigilat toată viaţa. Vezi tu, ca să pot eu să trăiesc, trebuie să înlătur pe cineva…

Nu-mi pare rău că i-am făcut Luizei mărturisirea asta, dar mă supăr pe mine ori de câte ori filosofez ieftin, în marginea celor mai mărunte lucruri.

Pe Luiza simt că o supără cuvintele pretenţioase, care creează atmosferă. Eu nu ştiu să spun destul de simplu lucrurile cele mai simple şi glasul meu nu are acel firesc pe care-l are glasul Luizei. Întreb cât pot de rece:

— Tu ai părinţi, Luizo, nu-i aşa?

— Am, Dudu.

Și nu ştiu de ce Luiza se întristează.

Mă scol de pe divan şi mă uit prin cărţi. Sunt mai toţi clasicii francezi şi câteva romane româneşti mai recente. Vorbim despre o carte pe care am citit-o amândouă. Eu cred de bine despre autor, Luiza îl socoteşte nesincer, neserios, abordând probleme banale, lipsite de orice interes. Eu îmi apăr punctul meu de vedere spunând că am făcut chiar o lucrare la română în clasa VI-a despre cartea asta şi am luat nota cea mai mare. Fireşte, regret îndată, dar Luiza mă pedepseşte, replicându-mi cu o privire — ironică? — sau poate mi se pare numai mie.

Plec de la Luiza şi pe drum rememorez toată după amiaza şi iar mă încearcă nemulţumirea de mine.

Câte lucruri de prisos am mai spus şi astăzi! Eu cred că ceea ce îmi lipseşte mie este greutatea vorbelor. Defectul acesta, la altcineva, mă porneşte împotrivă-i, reacţionez îndată, închizându-mă în mine. Am luptat împotriva acestui defect chiar cu „sisteme”. Mi-am propus mai demult exerciţii de interiorizare şi de autocontrol. Dar este ceva în firea mea care tinde mereu spre exces. Veneam acasă de la şcoală şi Ţuluc mă întreba cum mi-a mers (de când eram mică, la dejun îi dădeam „raportul”, cum spunea Ţuluc). În primele zile, când inaugurasem „sistemul meu de interiorizare”, veneam acasă cu o figură strânsă şi gravă. Ţuluc mă întreba ce mi s-a întâmplat. Eu îi răspundeam monosilabic, luându-mi un aer de sfinx. Ţuluc începea să mă întrebe cu grijă, stăruind, bănuind că mi s-a întâmplat ceva neplăcut. Rezistenta mea se topea la fiecare întrebare a lui Ţuluc şi la fiecare mângâiere. Deodată începeam torenţial, să spun tot, cu floricele, cu comentarii personale. Ţuluc mă „regăsea” şi bucuria lui mă făcea să uit de sistemul meu, chiar şi de conflictul care îl declanşase. Dar cum îmi aduceam aminte, îmi reluam gravitatea în primire, ca s-o părăsesc iar peste câteva clipe.

Azi aşa, mâine aşa, am renunţat la sistemul meu, ajungând la o concluzie care ar trebui să mă deprime, dacă n-aş găsi în mine încă rezerve de optimism.

Aşa sunt eu! Condamnată ca jumătate din viată să flecăresc, iar cealaltă jumătate să mi-o petrec regretând.

Cu gândurile mele am ajuns acasă şi, fireşte, nimic n-am uitat să-i povestesc lui Ţuluc. Ştie pe de rost tot ce am vorbit cu Luiza şi din descrierea mea i-ar fi lesne s-o recunoască pe doamna Vasiliu.

Capitolul IV

PE LUIZA ÎNCĂ NU O CUNOSC

Mă fură lenea şi somnul în hamacul în care mă legăn sub soarele cald al dimineţii. De mult n-am mai avut un septembrie atât de fierbinte. În grădina mea, în grădina copilăriei mele, mi-am trăit clipele cele mai pline, cele mai împăcate cu mine.

E atât de frumoasă viaţa în grădina asta sănătoasă, puternică. Nicăieri nu simt mai bine că sunt tânără, ca în hamacul meu. Simt că sunt tânără şi că trebuie să mă bucur de viaţă, de viaţă care e singurul lucru autentic, că problemele, conflictele sunt mici şi lipsite de importanţă, într-o zi ca asta, sub un cer ca cel de astăzi.

Ah, ce bine mă simt! Mă legăn încet şi cânt un cântec pe care nu l-am mai cântat de mult: J’ai tant pleure pour vous!

Ei, ce frumos ştia să-l cânte Mademoiselle Angelique Voirein…

O revăd în rochia neagră, cu guleraşul alb, cu lanţul de aur în jurul gâtului, mergând cu paşi mici, aerieni aproape, prin odăi. O văd cu un şal roz aruncat pe umeri, stând acolo, sub caisul acela şi croşetând. Croşeta şi cânta: J’ai tant pleure pour vous! Îl învăţasem şi eu când eram mică şi i-l cântam la pian. Totdeauna primeam răsplata unei îmbrăţişări care îmi strângea capul la pieptul ei, între braţele ei.

Mult mai târziu am aflat taina acelui cântec de dragoste şi am priceput de ce Mademoiselle Angelique era veşnic tristă, am înţeles de ce erau mereu flori proaspete în vasul de lângă fotografia cu ramă neagră. Ce calzi erau ochii băiatului!

Am înţeles abia târziu că Mademoiselle Angelique era dintre acele femei, care nu pot iubi decât o singură dată în viaţă şi care, când îşi pierd iubirea, mor şi ele. Şi dacă continuă să trăiască, să meargă, să vorbească, să se mişte ca ceilalţi oameni, o fac lipsite de suflet, şi nimic nu le-ar putea zdruncina atât, încât să se mai nască odată. Era o anumită zi din vară, când Mademoiselle Angelique se ducea la biserică, cumpăra flori multe şi dăruia bani săracilor. Era aşa de tristă în ziua aceea! Venea acasă şi se ghemuia lângă mine, ea era cea mică, ea era copilul care trebuia consolat. Eu o sărutam, îi ştergeam lacrimile: „Ne pleurez plus Mademoiselle Angelique, je vous aime tant!”

Nu ştiu cât era de mângâietoare, pentru ea, dragostea mea, dar cu cât devotament îmi răspundea, cu câtă prietenie, cu câtă grijă pentru mine.

Până în clasa IV-a — eram mare! — tot ea mă ducea şi mă lua de la şcoală, ea mă pieptăna, ea mă spăla, îmi citea cărţi seara, îmi croşeta fel de lei de minunăţii cu mâinile ei de spumă.

Uite, colo am stat ultima oară… era aşa de palidă de la o vreme… şi vânătă sub ochi… şi cum o durea de tare — într-un loc — în piept, în inimă, în sâni, nu ştiam sigur, dar acolo îşi ducea mâna, când ştiam că o doare cumplit, după panica din ochi şi după sfârşeala din toată fiinţa ei.

Fiecare durere, era o întâlnire cu moartea şi o crâncenă luptă, piept la piept.

Uite, colo stătea, iar eu o mângâiam şi-i sărutam mâinile — avea cele mai frumoase mâini, cele mai calde, cele mai ocrotitoare.

Îmi aduc aminte că mă privea lung în ziua aceea şi că eu îmi simţeam inima foarte grea. I-am spus că nu ştiu de ce îmi vine să plâng şi că mi-e frică… Mademoiselle Angelique m-a sărutat şi mi-a spus cu un glas pe care oricând pot să-l evoc „Ah Dudu, ce dor o să-mi fie de tine, în viaţa cealaltă, dacă o mai fi vreuna!…” Atunci mi-am dat drumul plânsului şi agăţându-mă cu disperare de gâtul ei, am ţipat: „Să nu pleci, să nu mă laşi, să nu pleci fără mine!”.

Plângeam amândouă. Inimile noastre au fost atât de triste în ziua aceea, pentru că vedeau mai departe decât noi.

Peste câteva zile, Mademoiselle Angelique se stinse, în patul ei, lângă fotografia cu ramă neagră şi întinzându-mi pentru ultima oară mâna ei care se mototoli îndată, rece, într-ale mele. A închis ochii. Când mă gândesc mult, uneori seara la ea, vine să mă vadă în vis. Şi mă ia de mână, mă duce sub cais şi-mi cântă: J’ai tant pleure pour vous!

 

Astăzi mă aşteaptă o bucurie: Luiza se mută la noi. A dat corigenţa ieri, dar nu mi-a îngăduit s-o asist. Am întovărăşit-o până la şcoală, m-am aşezat pe o bancă din curte şi am aşteptat-o.

Luiza a ieşit printre primele, eu i-am sărit înainte, dar n-am putut s-o întreb nimic, m-a întâmpinat cu o figură obosită, congestionată, plictisită, şi primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Mor de sete şi de foame”. Am luat-o de braţ şi am ieşit tăcute din curtea şcolii. Nu mă gândisem nici un moment că s-ar putea ca Luiza să nu treacă corigenţa. Știa tot, aşa de bine! Şi totuşi!…

Intrăm într-o cofetărie şi cer nişte pateuri. Luiza cere întâi un pahar cu apă şi-l bea dintr-o răsuflare până la fund:

— Ah, ce sete mi-a fost! Apoi îndată: Bine că am scăpat, Dudu!

— Ai scăpat, Luizo? şi nu-mi spui nimic! Ce emoţii mi-ai dat!

— Credeai că n-am trecut? Mi-a dat zece!

Şi Luiza râde.

Destul de ciudată e în fond fata asta, în care mi-am pus eu toate nădejdile de prietenie. O preţuiesc mai mult pentru ceea ce îi bănuesc, decât pentru ceea ce se vede.

De când o cunosc pe Luiza, despre ea, n-am aflat nimic. Nu ştiu cine sunt părinţii ei, nici ce fac. O singură scrisoare mi-a arătat Luiza de la ei, din care mi-a citit doar rândurile care mă priveau: „Mulţumim prietenei tale şi tatălui ei pentru grija ce-ţi poartă şi noi îţi dăm voie să te muţi la dumnealor”.

Nu ştiu despre Luiza nici cât ţine la mine. Niciodată nu mi-a spus un lucru al ei, al inimii ei. Când suntem împreună, eu vorbesc tot timpul. O altă fată care ar tăcea atât, m-ar fi plictisit demult. Dar lângă Luiza mă simt mai bine decât lângă oricare altă prietenă.

E si jumătate, trebuie să las lenea şi gândurile în hamac — o să le regăsesc în altă zi albastră şi cu soare mult — şi să mă duc să o iau pe Luiza.

Trec grădina cu paşi moi şi înceţi, rup în treacăt o creangă de măceş şi mă pomenesc iar cântând.

Mă îmbrac cu lene şi zăbovesc fără rost prin casă, până când Alexandru — şoferul — îmi spune că a scos maşina.

Ajung în faţa casei Luizei. Pe fereastra dinspre stradă un bilet scris caligrafic anunţă: „De închiriat cameră drăguţ mobilată, cu pensiune aleasă”.

Îmi place sinceritatea cu care îmi spune doamna Vasiliu că se bucură că Luiza se mută la noi. N-are ipocrizia nici unei scene duioase de despărţire.

— O să venim să vă vedem, doamnă, spun eu la plecare şi primesc două sărutări, una pe un obraz şi alta pe celălalt.

Ne urcăm în maşină. Doamna Vasiliu deschide fereastra şi ne mai vorbeşte până nu plecăm:

— Vă aştept fetelor! succes la învăţătură!

 

Odaia destinată Luizei — odaia cu pian şi vecină cu a mea, o aşteaptă cu ferestrele larg deschise şi cu soarele jucându-se în oglinzi.

O las singură pe Luiza să-şi desfacă bagajele. Bănuesc prin geamantanele ei, obiecte mici, fără importanţă, rochii uzate, scrisori, cărţi, lucruri care ţin de viaţa ei intimă şi pe care eu nu trebuie să le văd dintr-odată.

— Să mă strigi, Luizo, când ai să fii gata!

Regăsesc, după o jumătate de oră, odaia aproape alta: pe o măsuţă a pus un şerveţel brodat de ea, şi-a bătut icoana lângă pat, pe birou şi-a aşezat cărţile şi pe divan şi-a aruncat două perne şi o păpuşă. Luiza şi-a pus o rochie albastră de interior, care o prinde bine. Acum e la ea acasă.

Ţuluc vine la dejun încărcat cu prăjituri şi bomboane, şi e voie bună la masă cum n-a mai fost de mult, de pe vremea când încă nu plecase, în cer, Mademoiselle Angelique. După masă eu cânt la pian, citim, apoi ne plimbăm prin grădină, ţinându-ne de mijloc, şi trece ziua.

Vine seara şi ne despărţim, eu rămân la uşa odăii mele, Luiza trece alături.

— Noapte bună, Luizo! Și să ţii minte ce visezi, să nu te uiţi la fereastră, cum deschizi ochii, că uiţi visul, şi nu se mai împlineşte.

Intru în odaia mea şi mă pregătesc de culcare. În cămaşa asta de noapte, lungă până la glezne, cu părul strâns mănunchi cu o cordeluţă albastră, semăn cu Any Ondra. Nu e idealul meu de frumuseţe Any Ondra, dar dacă semăn, n-am ce face. Să spuie şi Luiza dacă nu semăn. Pun repede halatul pe mine şi-i bat la uşă:

— Luiza, te-ai culcat?

— Nu, intră Dudu.

Luiza nici nu s-a dezbrăcat, stă la birou şi scrie într-un caiet, parcă ar fi o carte, atât e de gros.

— Ce faci, Luizo?

— Scriu.

— Văd, dar ce scrii?

— Fleacuri, Dudule…

— Impresii? Zău, spune-mi şi mie ce scrii.

— Scriu, Dudule, tot ce mi se întâmplă.

— Aha! Ai jurnal! Mie nu mi-ai spus niciodată… îl ai de mult?

— De mult.

— Îmi citeşti şi mie ceva?

— A, nu! (şi e atâta protest, atâta apărare în glasul ei!).

— Ai secrete, Luizo?

— Nu secrete, Dudule. Îmi pare rău că spui aşa… am lucruri mărunte care sunt ale inimii mele, pe care le iubesc prea mult ca să le pot risipi.

Mă cam umileşte explicaţia asta.

— Şi niciodată n-ai să-mi citeşti?

— Ştiu eu…

— Ascultă Luizo, tu ai iubit vreodată?

— Nu!

— Nici nu ţi-a plăcut „cineva” mai tare?

— Nici.

— Luizo, de ce scrii şi nu spui ce gândeşti?

— Nu pot, Dudu. Asta poţi s-o faci tu… şi e bine că poţi s-o faci, te eliberezi tot timpul, eu nu scap de lucrurile mele decât vidându-le, în scris. M-am gândit de multe ori ce trebuie să spui tu despre zgârcenia mea la vorbă. Spune drept, nu te-am scos din răbdări niciodată?

— Nu Luizo, poţi să taci de câte ori îţi vine… Noapte bună, te las… poate că mai scrii…

— Mai stai Dudu, eşti contrariată… îmi pare rău!

— Nu, deloc!

Apoi cu un glas care mă trădează:

— Noapte bună, Luizo!

Ah, cum cucereşte tristeţea, părticică cu părticică, inima mea. O simt deodată pe Luiza străină, cu viaţa ei, din care eu nu ştiu nimic, cu trecutul ei, din care nu ştiu decât atât cât se scrie pe o foaie de abonament, numele şi adresa, cu gândurile ei, pe care şi le ţine ascunse, lipite de ea şi în care eu nu mi-am putut croi nici un drum. Ce ştiu eu despre Luiza? Nimic!

 

citește marți continuarea aici