Scris de sidonia pe / 0 Comentarii
— Scoală, Niculiţă, scoală….
Niculiţă a auzit glasul bunicii, dar ţine ochii închişi şi respiră ca şi când ar dormi. La ce bun să iasă chiar acum din culcuşul cald, când până la sosirea trenului mai sunt încă 15 minute. Adineaori, când bunica s-a depărtat de pat, el a deschis repede ochii şi s-a uitat la ceasul de pe scrin. A văzut bine: douăsprezece fără un sfert!
Aşa dar, de ce să se grăbească? Pe tabla mare şi neagră de la gară, scrie că trenul vine la ora douăsprezece, dar a trecut o noapte fără întârziere de cel puţin 10 minute? Nici una.
Bunica şi-a pus acum un șal pe umeri şi s-a apucat de treabă: şterge bine tava mare de cositor, aşează apoi frumos la rând, brânzoaicele rumene şi dolofane, cornurile presărate cu zahăr.
— Scoală, Niculiţă, scoală.
Acum nu mai e de glumit! Niculiţă ştie că dacă nu sare îndată din pat, fără să mai zăbovească o clipă, bunica îl zgâlţâie de umeri, trage pătura de pe el.
Băiatul se freacă la ochi, oftează, se încruntă, iar oftează şi însfârşit, coboară din pat. Îşi limpezeşte faţa în apa din lighean, îşi trage haina pe el, ia tava cu cornuri şi branzoaice în mâna stângă, o sprijină de piept şi pleacă pe uşă.
Drumul până la gară e lung, mergi pe o şosea îngustă şi întunecoasă, cu şanţuri de o parte şi de alta. Nu te întâlneşti niciodată cu nimeni, fiindcă orăşelul e departe de gara şi oamenii cari locuesc pe aici, se culcă devreme.
Doar când ajungi pe peronul îngust, numai cu două bănci puse alături, între cele două uşi care duc, una în aşa zisa sală de aşteptare şi cealaltă în « biroul» impiegaţilor, începi să simţi puţină viaţă.
D-l Voichiţă, şeful gării, vorbeşte întotdeauna tare, chiar când cel căruia îi vorbeşte, sau îi dă ordin, se află la doi paşi de dânsul. Meneliuc, mecanicul basarabean, râde cu râsul lui răguşit, dar totuşi atât de plăcut. Şi mai sunt câţiva oameni, pentru care sosirea trenului de noapte, înseamnă singura întâmplare interesantă din cele douăzeci şi patru de ore. Şi întâmplarea asta e primită întotdeauna cu un soi de nerăbdare amestecată cu emoţie.
Când trenul se opreşte în gară, la ferestre sunt întotdeauna capete multe de oameni şi în lumina slabă, roşiatică, chipurile par toate frumoase şi ciudate.
Aşa cel puţin, le văd cei din gară.
Niculiţă stă cu tava lui cu cornuri şi brânzoaice, pe şine, sub ferestre şi strigă cu glas îngroşat: — Proaspete brânzoaice, cornuri proaspete!
Mâini se întind şi apucă pâinea moale, banii cad pe tavă şi Niculiţă pleacă apoi spre casă, fluerând sau cântând, întotdeauna acelaşi cântec pe care numai el îl ştie fiindcă de el e făcut.
Bunica îl aşteaptă la fereastra mică şi când îl vede venind, părăseşte geamul şi se întinde pe pat. Când intră băiatul, bătrâna e culcată, învelită cu şalul ei cenuşiu şi rupt şi îl întâmpină întot-deauna cu vorbele astea:
— Cât ai adus, Niculiţă ?
Niculiţă ştie din gară socoteala banilor, dar e o plăcere pentru el să mai zornăie gologanii pe tavă, să-i numere cu glas tare:
— Şase sute! Sau: opt sute! bunico. Apoi odaia mică se cufundă în întuneric şi tăcere. Când se urcă în pat, Niculiţă suflă în lampă.
La opt dimineaţa, băiatul e iar în gară. Apoi, încă odată, după amiază, pe la patru. Şi ultima oară, noaptea. La trenul de noapte!
Ii rămâne vreme destula sa rasfoiasca, să citească aceleaşi trei cărţi de povesti pe care le stie acum pe din afară.
Cu bunica n’are prea multe de vorbit. I-a spus, poate de o sută de ori pana acum, intamplarea aceea îngrozitoare cu barca. Blestemata de barca, na fost in stare sa ţie piept apei, s-a lăsat chemată de duhul rau din fundul ei. Toate astea n-ar fi fost atât de groaznice daca in barca, n-ar fi fost şi tatăl şi mama lui Niculiţă.
E nu-şi aduce aminte deloc
— Aveai un an Nicolita, abia împlinise un an, îl lămureşte bunica, de fiecare data cand blestema barca rca şi duhul rău din fundul apei.
E bună bunica, desi uneori vorba ei e aspră.
Câţi ani să aibe bunica? Mulţi, mulţi…
Anul trecut când a fost bolnava nevasta mecanicului basarabean Meneliuc i-a spus lui Niculita.- Sa nu te mire dacă mâine n-o mai deschide ochii. Are peste saptezei de ani… La vârsta asta, oamenii sunt cu un picior in groapa.
Lui Niculiţă i s-a strans inima. Noaptea s-a rugat lui Dumnezeu să nu-l lase singur pe Iume. Si bunica s-a însănătoşit.
— Scoală, Niculiţă, scoala, . .
A mai trecut un an şi inca unul.
— Ţi-e rău, bunico? Ti-e rau văd eu, că abia mai poţi vorbi…
— Vine trenu Niculita, du-te baiatule du-te.
N-a mai fluerat la întors acasa. A venit într-o fugă.
Bunica era rece; ţinea ochii deschişi ficşi, şi privea în tavan. Nevasta lui Meneliuc i-a aprins o lumânare.
Două zile şi doua nopţi Niculiţă nu s-a mai dus cu tava lui cu cornuri şi brânzoaice. Umbla pe sinele trenului cu mâinele în buzunare, cu ochii in pământ.
Apoi a început sa-i fie foame si a inceput să înţeleagă că oamenii au dreptate când îi spun sa-si adune puterile şi curajul că ceea ce s-a întâmplat nu mai poate fi schimbat niciodată.
Proaspete brânzoaice, cornuri proaspete! Glasul lui Niculiţă nu s-a schimbat. Şi veni iarna.
Intr-o noapte, trenul a rămas poticnit pe şine. Călătorii au coborît şi au cerut adăpost oamenilor din gară.
Niciodată, peronul n-a fost atât de însufleţit, niciodată Niculiţă nu mai vânduse până atunci, toate cornurile, toate brânzoaicele.
— Hei, Nicuiţă! Stăi băiete că am să-ţi spun o vorbă!
Lângă d-l Voichiţă era un domn înalt, cu figura tânără şi prietenoasă.
— Mă Niculiţă, vrei să-l găzduești pe «dumnealui» la tine? La mine nu mai e loc… Îţi plăteşte Niculiţă, să nu zici nu…
— Dacă domnul se mulţumeşte cu un pat tare, să mă urmeze, — a răspuns băiatul.
Niculiţă a aprins lampa mică de petrol. A înghesuit lemne multe în sobă, a pregătit ceşti pentru ceai.
Călătorul care îl însoţise acasă, a scos dintr-un geamantan mic, o haină caldă de noapte şi s-a îmbrăcat cu ea.
Ceaiul era bun şi buni erau şi pezrneţii pe care îi avusese musafirul lui Niculiţă, într-o pungă.
Lui Niculiţă nu-i prea plăcea să povestească despre întâmplarea cu barca, nici despre privirea fixă pe care o avusese bunica într-o noapte. Dar călătorul cu faţa tânără şi prietenoasă a ştiut să-l facă să vorbească.
Niciodată în faţa nimănui nu şi-a descărcat atât de bine inima.
Apoi veni rândul călătorului să spuie câte ceva despre el şi despre viaţa lui. Era inginer la Câmpina, ducea o viaţă săracă în întâmplări. Muncă, muncă, încordată, răsplătită de câştig bun. Singurătate! Avusese un frate mai mic, un singur frate! Murise,într-o iarnă. Sunt cinci ani de atunci.
— Rodul muncii mele îi era inchinat lui. Vroiam să-l dau la şcoli mari, Niculiţă, vroiam să-l trimit în străinătate, vroiam să-i fac o viaţă bună, plăcută, lipsită de griji. Eram atât de fericit că munca mea avea un ţel! Vroiam sa fac sin el un om mare…
Au mai vorbit multe cei doi în noaptea aceea.
A doua zi dimineaţă, şinele fuseseră curăţate de zăpadă, trenul îşi aştepta călătorii, sa-i duca mai departe.
— Niculiţă, eu mai raman aici, cu tine… Să mai rămân? Aş avea vreme, încă două, trei zile.
De fericire, Niculiţă a început să cânte, cântecul acela făcut de el şi pe care nimeni nu-l ştia să-l cânte şi pe care nu-l mai cântase de mult.
Cei din gară s-au mirat ca nu mai aud glasul care striga la toate trenurile:
— Proaspete brânzoaice, cornuri proaspete. Nevasta lui Meneliuc, a luat drumul până la casa lui Niculiţă şi a povestit apoi celorlalţi, că era cald în odaie şi că l-a găsit pe băiat mâncând la masă cu un domn cu haine atât de frumoase cum nu mai văzuse ea niciodată…
A venit şi mecanicul să se încredinţeze şi în cele din urmă, chiar d-l Voichiţă.
— Niculiţă, băiete, tare drag mi-ai căzut… Ai vrea să mă însoţeşti la Câmpina? Ai vrea să mă laşi să-ţi port de grijă, să te dau la şcoală, să fac din tine un « om mare » aşa cum vroiam sa fac din Mielu, fratele meu care a murit?…
Cuvintele acestea, le spunea călătorul, îndesându-şi hainele în geamantan.
Niculiţă şi-a înnăbuşit în piept un strigăt de bucurie.
Într-o clipă şi-a strâns în coşul de paie care îl avea de la bunica toate lucruşoarele lui. De tava de cositor, cea pe care vânduse în atâtea nopţi şi în atâtea zile, cornuri şi brânzoaice, nu s-a putut despărţi! Nici de şalul de lână pe care îl croşetase bunica, nici de icoana de deasupra patulului.
Niculiţă a plecat.
Au trecut ani, peste ani, de atunci… Nevasta mecanicului Meneliuc n-a încetat însă să se minuneze de norocul lui Niculiţă…
Iar d-l Voichiţă, când se mai întâmplă vreodată să se înzăpezească trenul de noapte povesteşte întotdeauna călătorului pe care îl găzdueşte, cum el l-a strigat pe Niculiţă, cum el s-a rugat să-l primească pe domnul care nu avea unde să înnopteze…
D-l Voichiţă n-are dreptate când spune că fără ajutorul lui, Niculiţă ar mai vinde şi astăzi cornuri şi brânzoaice.
N-are dreptate fiindcă mai mare decât d-l Voichiţă, este Dumnezeu!
ilustraţii de Magdalena Rădulescu şi Siegfrid, 1945